Livada de vișini,
teatrul nostru – București, Editura Nemira, 2011
și Cehov, aproapele nostru (aceeași
editură, dar șase ani mai târziu) sunt două cărți, semnate de cunoscutul
teatrolog George Banu, care ar trebui citite împreună, dat fiind faptul că cea
de-a doua curge firesc din prima. Eu nu am făcut așa. Și asta doar pentru că am
citit Livada de vișini, teatrul nostru la
momentul apariției sale. Am recitit-o însă acum, împreună cu Cehov, aproapele nostru, volum publicat,
așa cum spuneam, la Nemira în 2017, și lansat în același an în cadrul
Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu. Ambele sunt traduceri din
limba franceză, de Anca Măniuțiu, respectiv Vlad Russo.
Recitirea
îți oferă, printre altele, avantajul de a observa detalii pe care le-ai trecut
cu vederea la o primă lectură, sau a căror însemnătate nu ai conștientizat-o pe
deplin, la momentul respectiv. Așa se face că unul dintre cele două motto-uri,
care deschid cel dintâi volum apărut, mi-a atras atenția abia acum. „Vă place
grădina asta? Aveți grijă să nu o distrugeți, căci e a voastră!” – Malcolm
Lowry, La poalele vulcanului. Nu m-aș
fi gândit niciodată să asociez romanul care l-a propulsat pe Lowry în elita
literară mondială cu lumea apatică, lipsită de acțiune, în care trăiesc
personajele lui Cehov! Dar, sub lupa comparației sugerate de Banu, recunosc că
analiza este cel puțin interesantă. Tema recurentă din piesele cehoviene, și în
Livada de vișini mai mult ca oriunde,
este zădărnicia împotrivirii la trecerea timpului și, mai ales, a rezistenței
în fața schimbărilor, inevitabile dar și
definitive, pe care această curgere continuă le antrenează. Întotdeauna o lume
nouă se construiește pe ruinele alteia, dar schimbarea nu este ușor
suportabilă. Ea produce angoase, spaime, sentimente greu gestionabile celor surprinși de tumultul evenimentelor. Cehov și-a înzestrat
personajele cu toate aceste trăiri, dar le-a adăugat în plus și o atitudine
pasivă, o lipsă de reacție în fața inevitabilului, o doză de infantilism asumat
cu încăpățânare, toate conducând spre un deznodământ întrezărit încă de la început.
Geoffrey Firmin, personajul lui Malcolm Lowry, conștientizează finalul spre
care se îndreaptă, autodistrugându-se prin consumul exagerat de alcool, dar nu
face nimic pentru a împiedica asta, continuând să afișeze aceeași indiferență,
aceeași pasivitate, același abandon în fața destinului. Povestea ultimei zile
din viața sa (acțiunea se desfășoară pe parcursul a douăsprezece ore), care
coincide, semnificativ, cu sărbătoarea Zilei Morților, evocă sfârșitul său, precum
și al soției sale, Yvonne, dar și o perioadă politico-socială cu mari
schimbări, acțiunea se petrece în anul 1938, romanul fiind scris în timpul
celui de-al doilea război mondial. „Grădina asta” și îndemnul:„ Aveți grijă să
nu o distrugeți, căci e a voastră!” – este, în viziunea lui George Banu, un fel
de livadă de vișini a scriitorului
englez.
Volumul
apărut în 2011, spune autorul său, este un „jurnal de spectator”, „născut
dintr-o îndelungată intimitate cu ultima operă a lui Cehov”, compus din
observații asupra textului, dar și din „crochiuri ale Livezilor de vișini văzute, într-un loc sau altul, vreme de mai
bine de un sfert de veac.” Printre ele
și livada lui György Harag, spectacol
pus în scenă la Târgu Mureș, în 1985. „Livada
de vișini – operă ultimă, scrisă cu ochii ațintiți asupra sfârșitului – a
fost regizată, în România, de György Harag, de pe patul său de bolnav
incurabil, de unde îi dirija pe actorii care veneau acasă la el.” [1]Din
păcate inimosul regizor nu și-a văzut spectacolul finalizat, a părăsit scena
propriei vieți înainte de premieră, ultimele detalii fiind puse la punct de
Tompa Gábor, care spunea că livada
lui Harag a fost „un spectacol testament, un spectacol – cântec de lebădă”.
Televiziunea Română a difuzat această montare în 2015, anul în care se
împlineau 155 de ani de la nașterea lui Cehov, prilej cu care am putut vedea
ceea ce numește Banu „Un tunel care absoarbe lumea livezii de vișini, metaforă
teatrală vizualizând relatările muribunzilor întorși la viață.” Decorul fabulos
(conceput de Romulus Feneș) presupunea un tunel cu care a fost umplută toată
scena, realizat din pânză întărită, pe care s-au lipit fâșii de tifon pentru a
crea impresia unei livezi înflorite. Un tunel al timpului, luminat din când în
când în capătul său îndepărtat cu oranj, sugerând răsăritul sau apusul, a
oferit acel spațiu închis benefic, în care personajele se înveleau ca într-un
imens cocon. Toate spaimele lor erau legate de spațiul deschis aflat dincolo de
cocon, acela devenind, datorită necunoașterii sale, malefic. Despre
„testamentul” amintit de Tompa Gábor, George Banu spune că l-a descifrat ca
fiind o punere în scenă a morții propriului său teatru (referindu-se, evident, la György Harag)
și „totodată, cealaltă moarte, moartea ființei, singură pe lume, în ceasul
ultim.”[2]
Păstrând proporțiile, nu putem să nu observăm similitudinea dintre cele două
destine (regizorul Harag și Cehov). Banu scrie că: „Întrerupt de nenumărate
crize de hemoptizie – sângele îi invadează, din ce în ce mai des, plămânii – și
conștient de forța acestui subiect, pe care el însuși, scriitorul atât de
rezervat, îl califica drept ‹‹splendid››, Cehov scrie încet Livada de vișini, spre marea disperare a
comanditarilor săi de la Moscova, care îl asaltează cu telegrame.(...) ‹‹După Livada de vișini, voi înceta să mai
scriu ca înainte››, notează el.”[3] Piesa a fost scrisă în ultimii ani de viață
ai lui Cehov, în timp ce acesta urmărea lucrările de construcție ale casei sale
albe de vacanță din Crimeea, un loc pe care și l-a amenajat după sufletul său,
dar pe care a fost silit să-l părăsească prea curând, în vreme ce în piesă
personajele sale pierdeau pentru totdeauna un asemenea loc din cu totul alte
motive.
Dar
metafora livezii de vișini a mers mai
departe. Mult mai departe! Opera, odată ce a fost creată, a continuat nu doar
să trăiască în timp, ea a crescut în dimensiuni, s-a multiplicat, s-a
generalizat, devenind un laitmotiv pentru marile schimbări ale vieții, ale
vieților noastre, ale tuturor, în ciuda scepticismului autorului său, „care
spunea – cu modestie afișată sau cu sinceritate – că teatrul său nu va
supraviețui mai mult de șapte ani (...)”.[4] Pentru George Banu, teatrul însuși este o livadă de vișini: „dincolo de ficțiunea
operei, identificăm cu ușurință agresiunile împotriva acestei arte amenințate,
care este teatrul, și din care unii și-au făcut livada lor lăuntrică. Livada de
vișini, teatrul nostru.”[5] În
alte notări, livada este cartea,
cartea pe hârtie: „Când pătrund în vechile biblioteci, îmi închipui că sunt un
vizitator al livezii de vișini... atunci, frumusețea lor anacronică devine
refugiu efemer, suspendare a legilor pieței și încetinire a vitezei.”[6]; „Livada de vișini sau trecerea de la
bibliotecă la Internet: mutație similară”[7];
„(...) nu reușesc, așa cum nu a reușit nici Liubov, să mă resemnez în fața
strategiilor de salvare, avansate de Lopahin, care implică, toate, sacrificarea
cărții în favoarea ecranului și doborârea acestei ‹‹livezi de vișini›› a
intelectualilor, care este biblioteca.”[8]
Dar, tot atât de bine, există o multitudine de livezi, pe care fiecare individ
și-o identifică, în funcție de momentul de cotitură pe care-l traversează. „Un
prieten din sudul Franței, care locuiește în casa unui poet celebru, René Char,
s-a zbătut pentru ca niște elvețieni să nu o răscumpere, dar și pentru ca ‹‹tu
să nu bei cafeaua asta, acum, pentru ultima oară››. Am recunoscut aici
complexul livezii...”[9]
Pentru că: „Livada de vișini nu
vorbește doar despre trecerea ineluctabilă de la o lume la alta, ci și despre o
inadaptabilitate înălțată la rangul de rezistență pasivă, despre un refuz
aproape tacit, irepresibil, de a lua în zeflemea valorile care fondează
identitatea celor care pierd.”[10]
Pentru
cineva aflat într-o „îndelungată intimitate cu Livada...” nu se putea ca influența acesteia să nu se resimtă și în
cel mai intim resort al său, scrisul în cazul de față. În volumul apărut în
2017, George Banu (ni) se confesează: „Mi-ar fi plăcut să dau acestor ‹‹materiale
și fragmente›› cehoviene subtitlul Ultimul
viraj - n-am făcut-o din discreție, dar asta nu mă împiedică să scriu și să
reflectez cu conștiința că e vorba de ‹‹ultima carte›› pe care o consacru
teatrului. Voi încerca în alte direcții... nu foarte îndepărtate, dar, pentru
mine, nu există autor mai potrivit decât Cehov pentru o despărțire demnă, fără
lacrimi și fără lamentații.”[11]
S-a
pomenit deseori printre oamenii de teatru, și nu numai, că lumea percepe greșit
piesa aceasta ca fiind o dramă, când însuși Cehov ar fi insistat că este o
comedie, înfuriat fiind din pricina lui Stanislavski, primul regizor al piesei
în anul 1904, care nu a înțeles acest lucru. Aceasta a fost și părerea lui
Alexandru Dabija, care a montat Livada de
vișini, în 2015, pe scena Teatrului „Regina Maria” din Oradea, spectacol în
care toate elementele de identificare a atmosferei specifice scrierilor
cehoviene sunt desființate. Lipsa de manifestare este înlocuită cu o agitație
gălăgioasă, tăcerile pline de semnificații se transformă în discursuri ample,
încărcate de mesaje conexe, precum cel al lui Trofimov care lansează teorii
socialiste cocoțat pe o latrină, iar Ranevskaia este o femeie frivolă, o
mic-burgheză, îmbrăcată în rochii cu imprimeuri, care se tăvălește la propriu
pe scenă într-o criză de epilepsie. Personajele sunt golite de încărcătura
sufletească, superficiale și grosolane, pentru care, ne dă de înțeles Dabija,
nu trebuie să avem milă. Apropierea de personaje caragialiene e forțată
înadins. De altfel, în ultimii ani, s-au montat mai multe spectacole pe scenele
teatrelor din țară, în care Livada a
fost „transplantată” în diferite regii, care de care mai inventive și mai
revoluționare. Am făcut această evocare, deoarece viziunea lui Banu asupra
catalogării Livezii drept comedie nu
corespunde noilor reinterpretări puse în scenă de către mai tinerii (sau nu!)
regizori. „În ciuda insistenței lui Cehov asupra titlului ‹‹comedie››, ne este
îngăduit să ne îndoim de pertinența acestuia. (...) Cehov se temea, fără
îndoială, că detașarea pe care o imprimase viziunii sale testamentare va fi
ocultată de sentimentalismul stanislavskian. Să zâmbești, iată o manieră pudică
de a sfârși.”[12]
O altă observație interesantă asupra operei cehoviene, pe
care George Banu o aduce, în ambele volume, sub ochii cititorului (preluată și
de către unele interpretări regizorale, precum aceea a lui Lucian Pintilie),
este tema copilului mort, ca „motiv recurent”. „Primul copil în teatrul lui
Cehov este un copil mort. Copilul din flori al fugarei Nina și al lui Trigorin,
amant șovăielnic, care o părăsește pe fata cucerită într-o vară pe malul unui
lac.”[13] (Pescărușul) Copilul mort apare și în Livada de vișini, unde „un râu,
veritabil Styx ce străbate moșia, va înghiți trupul lui Grișa, fiul lui Liubov
Andreevna.”[14]
„În Livada de vișini a lui Pintilie,
de la Washinton, precum în filmul lui Mihalkov, Piesă neterminată pentru pianină mecanică, un băiețel, dublu
fantomal al lui Grișa, rătăcește, pe tot parcursul spectacolului, printre
ființe și spice de grâu. Copilul mort bântuie moșia. Este o constantă la Cehov,
căci Pescărușul se încheie cu
povestea morții copilului Ninei, în timp ce Livada
de vișini începe cu aceeași amintire. Moartea copilului – motiv recurent.”
Comparația mi se pare a fi foarte bine punctată. Am văzut filmul lui Nikita
Mihalkov și consider că nicăieri, în niciun alt scenariu după Cehov, nu e mai
mult Cehov! În plus, toată opera marelui scriitor rus își găsește corespondent
în filmul, despre care se spune că ar fi vag inspirat din mai multe creații ale sale (o piesă de teatru și câteva povestiri) ,
dar care te prinde în cea mai autentică atmosferă cehoviană. Foarte intens
percepută, pe tot parcursul acțiunii (sau non-acțiunii, că doar vorbim de
Cehov!), dar cu precădere în finalul cu evidente trimiteri la Unchiul Vanea, Livada de vișini, sau Trei surori.
Aceeași speranță izvorâtă de nicăieri, același îndemn la viață al celui, de
obicei, mai „lovit” personaj, devenit puternic pentru ceilalți în situația de
criză. O asigurare absolut nefondată, hazardantă, dar propusă cu disperare, și
anume că după aceea va fi mai bine, după aceea va veni fericirea mult
așteptată. După... nu e nimic, niciodată după...! Spre exemplu, în „Piesă
neterminată pentru pianină mecanică”, Sașa către soțul său Mihail Vasilievici,
după încercarea de sinucidere a acestuia: „O să te odihnești și o să fim iarăși
fericiți. O să trăim mult, mult de tot și norocul o să ni se arate. O să vezi,
vom avea o viață nouă, luminoasă. Vom cunoaște oameni noi și minunați, care ne
vor înțelege și ne vor ierta... vom avea parte de o viață lungă și fericită...”
Versus Sonia către Unchiul Vanea: „Vom trăi, unchiule Vanea. Vom trăi un șir
lung de zile și nopți nesfârșite (...) vom vedea o viață luminoasă, frumoasă,
minunată!” Ania către Ranevskaia: „Noi, mamă, împreună vom citi cărți (...) vom
citit în nopțile de toamnă, vom citi multe cărți și în fața noastră se va
deschide o lume nouă, minunată...” Sau Olga către surorile ei: „Surorile mele
dragi, viața noastră nu s-a sfârșit încă! S-o trăim deci! (...) Încă puțin și
poate o să știm pentru ce trăim, pentru ce suferim!”
Revenind la Livadă,
cred că cea mai dramatică, tulburătoare „senzație”, care cuprinde personajele,
este cumplita percepere a frigului. Un frig perpetuu, „încă din primul act,
toată lumea remarcă ce frig e: ‹‹...e ger, trei grade, și vișinii toți în
floare››.” (...) „Frig exterior, frig interior, frig ce pune stăpânire pe
protagoniștii pradă neliniștilor, insinuându-se perfid pretutindeni.” (...) Tot
senzația de frig explică și ‹‹frisoanele›› de care se plâng mereu Liubov
Andreevna și Ania (...) Varia are și ea ‹‹mâinile înghețate››(...) În actul al
patrulea, frigul revine, iar Iașa constată prozaic: ‹‹N-am făcut focul astăzi,
că tot plecăm››. Dar acum e vorba și despre un alt frig, frigul sfârșitului.”[15]
De fapt, senzația că personajele sunt deja fantasme apare încă de la momentul
în care acestea intră în scenă. Faptul că familia va pierde în final
proprietatea și că livada va fi tăiată
nu miră pe nimeni, insinuarea încă de la început a acestei posibilități și
întreaga țesătură a dialogului aluziv conduc fără tăgadă spre acest
deznodământ. Un deznodământ în care cel puțin unul dintre personaje refuză să
se salveze. Bătrânul Firs, credinciosul valet, rămâne să „înghețe”, să se
contopească, să se identifice cu un spațiu în afara căruia nu consideră că
viața lui ar mai fi posibilă. Alege astfel moartea, ca singură alternativă.
Sfârșitul înghețat al lumii imaginate de Cehov în ultima
sa piesă poate fi înțeles ca fiind criptat în chiar titlul acesteia. De ce o
livadă de vișini? De ce nu o altfel de livadă? George Banu explică: „Într-o
carte dedicată vișinului, se poate citi: Înflorește
devreme și, deci, e expus înghețului”! Și-apoi înghețul conservă, păstrând,
astfel, frumusețea!
Așadar, nu e o lume pierdută pentru totdeauna! Mai
degrabă este vorba despre o lume încremenită, în toată splendoarea ei, ale
cărei forțe de inspirație și posibilități de adaptare la o realitate subiectivă
sunt departe de a fi epuizate. Ca această iarnă târzie, de sfârșit de martie, care
ne-a înghețat primăvară abia venită - livada noastră de vișini!
[1] George
Banu, Livada de vișini, teatrul nostru, București, Editura Nemira, 2011, p. 221(Lucrarea 1)
[2] Lucrarea 1, p. 222
[3] Lucrarea
1., p. 56
[4]
George Banu, Cehov, aproapele nostru,
București, Editura Nemira 2017(Lucrarea 2)
[5] Lucrarea 1, p.183
[6] Lucrarea 1, p. 33
[7] Lucrarea 1, p. 35
[8] Lucrarea 1, p. 224
[9]
Lucrarea 1, p. 61
[10] Lucrarea 1, p.29
[11] Lucrarea 2, p.19
[12] Lucrarea 1, p.58
[13] Lucrarea 2, p.138
[14] Lucrarea 2, p.141