Nicolae Iliescu
Masca și oglinda
Cluj Napoca,
Editura Tribuna, 2014
Motto: „Ce să faci în acest vacarm de singurătate?”
Pentru bogata sa opera literară,
Nicolae Iliescu, cunoscut prozator, eseist și publicist român, a fost decorat de către Președintele României
în 2004 cu Ordinul Pentru Merit în grad de Cavaler. Această distincție nu a
făcut însă decât să încununeze o serie de premii și recunoașteri ale talentului
său, cel mai important fiind, de departe, Premiul pentru proză „Ion Creangă”,
acordat de Academia Română în anul 1991.
A publicat, de-a lungul anilor,
numeroase volume de autor, volume în colaborare și este prezent în câteva
antologii de referință. În 2014, Nicolae Iliescu a ales să încredințeze
Editurii Tribuna Masca și Oglinda, sau
oprește-te, alege și treci ne'ntârziat – Romanț în trei acte, cu cinci viteze,
șapte scene și treizeci și trei de capricci. Desigur, în primul rând atrage
atenția aici titlul, cu totul și cu totul neobișnuit. Dar chiar avertizat fiind
cu privire la umorul autorului, cititorul este oricum luat prin surprindere,
provocat să țină pasul cu bogăția de informații, scene, personaje, alternate cu
o viteză mereu crescândă (doar e vorba despre cinci viteze, după cum aflăm din titlu), pe parcursul celor trei acte, adică trei capitole,
cuprinzând, împreună, treizeci și trei de subcapitole, sau, citând din nou
titlul, treizeci și trei de capricci.
Construcția de tip puzzle a textului
este evidentă din chiar primele pagini. Autorul ne lămurește oricum, destul de
repede, afirmând că: „Îmi propun să scriu aici o carte-puzzle sau lego(…)”. Decupajele din cotidian, mutate în
alte întreguri și obligate să funcționeze așa, aceste „cioburi de realitate”,
cum le numește Daniel Octavian Bejan, pe coperta a patra a volumului, nu sunt,
totuși, cele mai interesante caracteristici ale construcției literare. În ciuda
acestui haos (intenționat, desigur, și bine controlat), a acestui amalgam de
informații, ca într-un poem dadaist, rezultatul se constituie într-un tot
unitar, extrem de bine închegat. Aș putea spune că volumul capătă chiar o formă
rotundă (cu toate asperitățile și vârfurile ascuțite ale celor treizeci
și trei de capricci), tocmai datorită felului în care el a fost gândit: ca
o structură circulară care se închide la final. Dacă în prima parte - „actul
întâi” - autorul scoate dintre cioburi și scutură de praf nostalgice amintiri
din anii copilăriei, și asta doar pentru că „Te trezești cu noaptea-n cap și
vezi, înțelegi, realizezi că nu ai făcut mai nimic, nici pentru tine, nici pentru
alții” – în ultimul capitol - „actul trei” - revine în același punct, deoarece
„Se trăiește într-un timp circular, dar și creator.” Mai mult, amintirea dureroasă
a mamei, a morții ei, este obsesiv reluată și identic redată la începutul și la
sfârșitul volumului: „Te uiți la pisici, cum se caută, se amușinează, miaună și
desenează trasee prin casă, în fiecare dimineață prin aceleași colțișoare și
cotloane. Așa mi se întâmplă și mie și cred că și lui taică-meu, trăiești cu
impresia că mai există, vorbești cu ea, cu mama, ai impresia că trebuie să vină
de jos, de la pâine sau că trebuie s-o scoți din spital, după operația aia
cumplită de col femural. Un imbecil de doctoraș îți spusese atunci, când tu nu
vreai s-o mai chinuiești după fractură, ‹‹opereaz-o că tot e pa!››. Și-ai
operat-o și a fost un succes, o anestezistă moldoveancă din Basarabia te
avertizase că pericolul este de ‹‹cinci pe o scară de unu la cinci››,
chirurgul, care era o femeie, te liniștise că nu lucrează cu aia. Apoi, după
șase luni, congestia ACV, cum se zice la manual.” Se recurge la această
insistență de a reanima o suferință, nevindecabilă de altfel, la această
„practică” de a rupe mereu pojghița unei răni, de a-i opri cicatrizarea, pentru
că: „După ce dispare mama parcă dispare jumătate din copilărie. Îți vine să
rememorezi totul, să revezi, să cauți fotografii, obiecte, oameni cu care să
împarți amintirile, să revezi locurile pe unde ai trecut de mână cu mama ta, să
refaci trasee, drumuri, poteci, întâmplări. Îți vine să-ți refaci prieteniile,
să-ți revezi viața și să ți-o înțelegi altfel, să ți-o primenești, să ți-o
schimbi.”
A nu se înțelege cumva că în tonul
citatelor de mai sus curge întreg epicul volumului. Nici pe departe! Între ele
se amestecă amețitor, ca într-o centrifugă, scene, personaje, epistole,
anunțuri din gazete de epocă, reclame din zilele noastre, chiar și rețeta unui
„tort la metru”, aparent fără
nicio legătură între ele. Scenele nu se sudează unele de altele, par desprinse
din altele și regrupate, iar personajele nu interacționează. Avem, de fapt, un
insectar de personaje, prinse fiecare, separat, în „ace” de către autor,
sugerând singurătatea individului în societatea contemporană. Viața de adult în
nebunia cotidianului înghite individul într-o mare de întâmplări și situații. E
un fel de mișcare browniană a personajelor, care se lovesc unele de altele, dar
nu interacționează niciodată. Ele sunt singure, dar nu sunt izolate! Și asta
pentru că se află mereu într-o aglomerare, mediul urban în care trăiesc este
întotdeauna suprapopulat, cu toate acestea sunt la fel de stinghere ca și cum
ar trăi în pustiu. „Luiza turna în pahare, Viorel fuma țigară de la țigară,
Cati ședea tolănită pe canapea și o mângâia pe Lucreția, cocker femelă, cafenie
și spaniolă, Roxana pufnea, Cristina își cumpărase mobilă, Emil își vânduse
mașina pe douăjdemii de parai, Cornel trebuia să plece să scoată tirul din
vamă, Monica vorbea despre cizme, Oana se depărta de ei și se apropia de
bucătărie, de unde ieșea Dan cu o tavă plină cu sandviciuri cu icre negre și
roșii, Stelică era gelos pe Cristi, care golea conținutul unei sticle de John
Jameson and Son. Gabi se uita pe fereastra ce da în curte, Alexandra se uita la
desene animate, Viorica se uita în poșetă, Mariana râdea și-și refăcea fardul,
Eugen tocmai venise din ‹‹State›› și povestea că acolo nici pe stradă n-ai voie
să fumezi, Vasile se uita chiorâș la gazdă, Hava Clorofila Abrudescu, care
ieșea pe terasă.” „Ce să faci în acest vacarm de singurătate?”- se întreabă
retoric autorul. Să scrii, ar fi răspunsul, să construiești o oglindă în care
să se reflecte imaginea, subiectivă, desigur, a unei lumi, a unui timp al tău,
cu toate observațiile și sentimentele pe care ți le-a dăruit. Pentru asta e
nevoie ca informația să fie compactată, esențializată, exact așa cum face
Nicolae Iliescu în cazul de față, adunând totul în concentrate epice, care
trebuie decodificate, dezarhivate de cititor, pentru a se putea bucura pe
deplin de ele. Eliminându-se legăturile, rămâne esența. Prin comparație, putem
imagina o frază din care s-au eliminat prepozițiile și conjuncțiile.
Rezultatul: un text criptat, cu accesibilitate limitată, dar perfect încadrabil
într-o formă atent gândită de autor.
Avem
de-a face, așadar, cu o inginerie textuală foarte bine concepută. Lucrând
asupra textului, autorul modifică realitatea. Hipertrofierea realului ne duce
cu gândul la o abordare de tip bulgakovian, sesizabilă, mai ales, în prima
parte a volumului: „Casa era așezată pe-un vârf de deal, pietros, ce îmbrățișa
peisajul ca o cămașă de finet. De ce finet? Fiindcă dealul era destul de
amabil, nu era nicidecum abrupt și astfel urca dinspre nord, nord-vest chiar
călare pe o cămilă. Sau cal. Sau asin.
Oricum, nu era niciunul necesar căci nu creștea așa ceva în apropierea destul
de rustică. Deși suntem la oraș. Oraș mare, important, aflat de latura cealaltă
a șoselei. Cum care șosea? Aia care începea din spatele casei cocoțate pe deal,
șosea în pantă, dinspre golf, asfaltată și iluminată pe dedesubt. (...) Orașul
se întrerupe și apar fortificațiile, luminate pe la colțuri cu becuri galbene,
dincolo de ele se întind bezmetic plantațiile bărboase și cimitirele, șinele de
aerotren și benzile rulante de asfalt, străzile care fac un fel de buclă, de
fundiță, un ghem de beton peste ocean. Strada, la acea oră, adastă sau mai bine
zis șade, stă letargic în rugina unei veri sfârșite, dar calde. Profund calde.
Și puțin înecăcioase. (...) Nae Dorineanu și Bebe Dinițoiu se întâlnesc, de
fapt se întâlniseră la Luca Omescu-Diomede, cam între patru, patru și un sfert
și patru și jumătate după-amiază. Că acum e déjà cinci. După-amiaza de sâmbătă,
că e și sâmbătă. Nu prea au ce discuta, se uită la un film prost, beau un vin
prost, din pastile și râd. Strepezit. Strada, la acea oră, adastă sau mai bine
zis șade, stă letargic în rugina unei veri sfârșite, dar calde. Profund calde.
Și puțin înecăcioase. Parcă am mai spus-o, da? (...) Luca stătea aproape de
intersecția cu bulevardul pe rotile din partea de Nord, într-un bloc și
apartament circular de cinci camere semicomandate, stil vagon (...) un bloc
de-ăla de peste o sută de etaje și de peste zece mii de apartamente și capsule,
cum erau cele din zona golfului.”
Deloc de
neglijat este și aspectul ludic al scriiturii. Argumentez doar printr-un scurt
citat, cartea fiind extrem de ofertantă pentru a identifica mereu alte și alte
capete de analiză. Practic, de oriunde ai porni, găsești conexiuni noi, sau
modalități diferite de a aborda textul. „Luca Omescu-Diomede este
liber-cugetător deși făcuse psihologia, făcuse psihologia e un fel de-a zice, o
terminase prin corespondență, ca mai toată lumea din vremea lui, prin computer,
căci în tinerețe nu stătuse degeaba, nu pierduse timpul, se ținuse de prostii,
de mici învârteli, întrerupsese școala obligatorie într-a zecea, se apucase de
zugrăvit, nu avea rău de înălțime, se lega cu o funie și lucra la etaj sau pe
acoperiș, unde era nevoie, apoi se apucase de montat reclame, trecuse la cărți
digitale, la început le vindea ca peste câtva timp să se preocupe de întocmirea
lor, învățase să deseneze, să facă proiecte de case mobile sau, mai simplu, să
le repare. (...) După o vreme îi dăduse prin cap să facă Dreptul, dar cum
zicea, toți proștii sunt azi absolvenți de Drept, îl întrerupsese în anul doi
și se înscrisese la sociologie și psihologie, apoi la medicină cultuală și
culturală, precum și la arte plastice.”
Cheia
care descifrează întreaga construcție o găsim însă chiar în titlu. Masca și Oglinda simbolizează de fapt
cele două modalități prin care autorul se raportează la realitate. Masca
ascunde, iar oglinda reflectă! Nicolae Iliescu folosește, în egală măsură,
textul ca mască și textul ca oglindă. Altfel spus, acoperă realitatea
dezvăluind-o, sau o dezvăluie acoperind-o.
„Realitatea pe care Nic Iliescu refuză să o numească istorie, găsind,
pentru ea, mai potrivit un alt nume: romanț” – după cum bine spune Daniel
Octavian Bejan. Și iată cum am încheiat și eu această recenzie, circular,
revenind la analiza titlului. Pentru că, orice am face, nu-i așa? – „Se
trăiește într-un timp circular, dar și creator.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu