Motto: „setul de valori al omenirii e într-o continuă schimbare”
– George Arion
Am mai
spus-o și cu altă ocazie, nu sunt un consumator frecvent de literatură polițistă.
Chiar pot spune că mi se întâmplă destul de rar. Și nici într-un caz pentru că
aș desconsidera genul! Ba din contră, nu cred că e facil să imaginezi o intrigă
într-atât de complicată, pe marginea căreia să tot brodezi, încât cititorul să
rămână captiv până la final. Dar în fața asaltului de noi apariții editoriale,
care se adaugă la atâtea cărți fundamentale care trebuie citite într-o viață, e
foarte greu să mai găsești timp și pentru mici plăceri, precum lectura unui
roman polițist. Cu toate acestea, în unele cazuri chiar merită! Pe mine, numele
George Arion, trecut la autor, continuă să mă convingă.
În aprilie
2015, tot în Tribuna, scriam despre Insula Cărților, volum pe care l-am
considerat mai degrabă o scriere fantastică decât o poveste polițistă. Comparam
atunci unele pasaje din carte cu Maestrul
și Margareta a lui Bulgakov, pentru că George Arion are bunul obicei de
a-și purta cititorul prin marea literatură a lumii. Continuă acest periplu și
în Însoțitorul lui Iisus, carte
apărută în 2016 la Editura Crime Scene Press. Faptul că autorul, așa cum spuneam în recenzia
anterioară, a înghițit în prealabil câteva biblioteci, e mai mult decât vizibil
și aici.
Firul
principal al acțiunii nu surprinde foarte mult, este mai degrabă o abordare
tipică acestui gen literar: o anchetă polițienească, iscată de descoperirea
unor cadavre pe un câmp, de la marginea unui orășel american liniștit (imaginar
și el, se numește Barintown), după ce
mai înainte în același loc tihnit o bombă artizanală ucisese mai multe persoane
pe terasa unui restaurant. Dar autorul plusează
și punctează întotdeauna prin poveștile aparent secundare, țesute parcă
independent de acțiunea principală, pentru ca în final să constați că de fapt
miza acolo se joacă. Deși ancheta polițienească ajunge la capăt iar cazul e
rezolvat, povestea paralelă, împletită cu dibăcie de autor, ca o pânză de
păianjen în care te lași prins fără scăpare, capătă întâietate și provoacă prin
semnele de întrebare pe care le ridică. Într-un fel, avem de-a face cu un text
deschis, soluție agreată de George Arion, după cum am văzut și în Insula Cărților, care oferă în acest mod
și cititorului un rol în cărțile sale.
Că autorul
nu poate „sta” nici de această dată în afara cărților, o dovedește faptul că și
aici există o bibliotecă veche care trebuie ordonată, clasificată, și aici
există evocări ale unor mari personaje din literatura lumii (și nu numai
literatură, sunt informații din artă, muzică, astrologie, fizică, ori alte
științe), dar mai ales aici există o carte misterioasă, într-un singur
exemplar, copiată și transmisă sub jurământ
din generație în generație, pentru ca timpul să nu o poată distruge. Va
fi însă întrerupt acest lanț de preotul care apreciază textul ca fiind o
blasfemie, extrem de periculos pentru viitorul creștinismului. Cartea va sfârși,
ca orice erezie, în flăcări. Evident nu putem să nu ne gândim la Numele trandafirului, trimiterea fiind,
cu siguranță, intenționată de autor. Pentru că, așa cum spune însuși Umberto
Eco, „întotdeauna cărțile dezbat alte cărți și fiecare povestire cuprinde o
alta, care a fost deja spusă”.
Romanul
abundă în tot felul de istorisiri, care intervin și lărgesc foarte mult arealul
în care se mișcă personajele, inițiind noi capete de drum, pe care pășești, de
fiecare dată, cu speranța că, în sfârșit, ți se va deschide o poartă spre
rezolvarea tuturor misterelor. O demonstrează și tulburătorul text citit în
cârciuma tranformată ad-hoc în salon literar, de către un tânăr aspirant la
statutul de scriitor. Povestea ceasului dăruit la o aniversare, care nu este un
ceas oarecare, el măsurând, din momentul în care începe să fie purtat, timpul
pe care persoana îl mai are de trăit, și care, prin spaima pe care o provoacă
numărând minutele finale, chiar duce la moartea purtătorului său, este o
tulburătoare metaforă despre scurtimea vieții. Și în fond ce măsoară toate
ceasurile din lumea asta, dacă nu timpul pe care-l mai avem de trăit? (Nu cred
că voi mai putea asculta vreodată un ticăit, fără să mă-nfior!)
Cartea are
personaje tragice, dar și personaje amuzante. Ca de pildă acel criminalist,
Warren, îndrăgostit de neologisme, pe care le folosește frecvent, spre
disperarea subalternilor săi. James Warren e un tip de culoare, căruia nu-i
place să se numească afro-american, cum e politically
correct, preferând să afirme că el este negru, și atât! Desigur o ironie
subtilă la politica practicată dincolo de ocean care, atunci când se publica
acest roman, încă nu se schimbase. „Politically correct ar fi trebuit să pretindă
că este afro-american. Însă pe el îl durea în cot de găselnița asta la care se
ajunsese pentru a menaja sensibilități, a ascunde frustrări, a pansa răni. Când
completa diverse formulare și i se cereau detalii autobiografice, scria fără
ezitare că e negru, spre enervarea funcționarilor.”
Am spus
deja că miza acestei cărți nu este intriga principală (intrigă pe care nici
într-un caz nu o putem dezvălui într-o recenzie, fără să aducem prejudicii
misterului în care îi șade bine să se învăluie un roman polițist), fapt dovedit
chiar din titlu. Însoțitorul lui Iisus
vorbește și despre un personaj straniu, care ar putea fi o nouă întrupare a
Mântuitorului, venit însă în condiții cel puțin ciudate, cu o existență
pământească desfășurată după un scenariu sumbru pentru creștini, descris în
cartea veche din biblioteca bisericii. Pentru a nu se împlini acel scenariu
cartea trebuie distrusă. Dar mai sunt și previziunile astronomilor și noile
idei desprinse de aici, menite a întemeia o altă religie, romanul având drept motto un citat din Stephen W. Hawking:
„Rasa umană și-a dorit mereu să controleze viitorul, sau cel puțin să-l
prezică. De aceea astrologia e atât de populară”.
Și în tumultul
acestor evenimente, dincolo de tot tragismul lor, mai marii lumii își trăiesc
nestingheriți viețile lor tihnite. Altfel spus, nicio nenorocire nu e prea mare
pentru a opri lumea în loc. Individul nu este decât un fir de nisip, pe o plajă
care are nevoie de mult mai mult pentru a dispărea. Cum ar fi de pildă
giganticul asteroid ce va lovi pământul peste sute de mii de ani...sau cel
puțin așa alege să-și încheie George Arion cartea sa. Pentru frumusețea
textului redau aici întreg pasajul referitor la cât de puțin contează pentru
lumea întreagă o moarte, fie ea chiar a Celui ce s-a reîntrupat! „Exact în
același moment președintele SUA își lansa la o librărie din Chicago cartea Viitorul ne aparține. Îl durea deja mâna
de câte autografe trebuise să dea. Președintele Franței era în toiul unei
partide de golf. Președintele Rusiei se sfătuia cu șeful lui de cabinet: oare
se cuvenea să mai candideze pentru un nou mandat? Insomniacul președinte al
Chinei încerca să-și obosească trupul într-o piscină pentru a nu mai petrece
încă o noapte albă. Primul-ministru al Marii Britanii și al Irlandei de Nord se
pregătea să meargă la Operă. Cancelarul Germaniei calcula în singurătatea
biroului său care ar fi cota optimă de imigranți pe care să-i primească fiecare
țară din Uniunea Europeană.”
Însoțitorul lui Iisus este cu siguranță
o carte în care avem de toate, care captivează de la prima și până la ultima
filă, dar mai ales este o carte plină de mesaje subtile, și nu mai puțin
profunde, ce îndeamnă la meditație. Așa cum de altfel ne-a obișnuit și până
acum George Arion!
Text publicat în Revista de Cultură Tribuna, nr. 348/1-15 martie 2017