luni, 6 martie 2017

Milenarismul polițist


              Motto: „setul de valori al omenirii e într-o continuă schimbare”                                     
                                                                                            – George Arion

          Am mai spus-o și cu altă ocazie, nu sunt un consumator frecvent de literatură polițistă. Chiar pot spune că mi se întâmplă destul de rar. Și nici într-un caz pentru că aș desconsidera genul! Ba din contră, nu cred că e facil să imaginezi o intrigă într-atât de complicată, pe marginea căreia să tot brodezi, încât cititorul să rămână captiv până la final. Dar în fața asaltului de noi apariții editoriale, care se adaugă la atâtea cărți fundamentale care trebuie citite într-o viață, e foarte greu să mai găsești timp și pentru mici plăceri, precum lectura unui roman polițist. Cu toate acestea, în unele cazuri chiar merită! Pe mine, numele George Arion, trecut la autor, continuă să mă convingă.
          În aprilie 2015, tot în Tribuna, scriam despre Insula Cărților, volum pe care l-am considerat mai degrabă o scriere fantastică decât o poveste polițistă. Comparam atunci unele pasaje din carte cu Maestrul și Margareta a lui Bulgakov, pentru că George Arion are bunul obicei de a-și purta cititorul prin marea literatură a lumii. Continuă acest periplu și în Însoțitorul lui Iisus, carte apărută în 2016 la Editura Crime Scene Press.  Faptul că autorul, așa cum spuneam în recenzia anterioară, a înghițit în prealabil câteva biblioteci, e mai mult decât vizibil și aici.
         Firul principal al acțiunii nu surprinde foarte mult, este mai degrabă o abordare tipică acestui gen literar: o anchetă polițienească, iscată de descoperirea unor cadavre pe un câmp, de la marginea unui orășel american liniștit (imaginar și el, se numește Barintown), după ce mai înainte în același loc tihnit o bombă artizanală ucisese mai multe persoane pe terasa unui restaurant. Dar autorul plusează și punctează întotdeauna prin poveștile aparent secundare, țesute parcă independent de acțiunea principală, pentru ca în final să constați că de fapt miza acolo se joacă. Deși ancheta polițienească ajunge la capăt iar cazul e rezolvat, povestea paralelă, împletită cu dibăcie de autor, ca o pânză de păianjen în care te lași prins fără scăpare, capătă întâietate și provoacă prin semnele de întrebare pe care le ridică. Într-un fel, avem de-a face cu un text deschis, soluție agreată de George Arion, după cum am văzut și în Insula Cărților, care oferă în acest mod și cititorului un rol în cărțile sale.
       Că autorul nu poate „sta” nici de această dată în afara cărților, o dovedește faptul că și aici există o bibliotecă veche care trebuie ordonată, clasificată, și aici există evocări ale unor mari personaje din literatura lumii (și nu numai literatură, sunt informații din artă, muzică, astrologie, fizică, ori alte științe), dar mai ales aici există o carte misterioasă, într-un singur exemplar, copiată și transmisă sub jurământ  din generație în generație, pentru ca timpul să nu o poată distruge. Va fi însă întrerupt acest lanț de preotul care apreciază textul ca fiind o blasfemie, extrem de periculos pentru viitorul creștinismului. Cartea va sfârși, ca orice erezie, în flăcări. Evident nu putem să nu ne gândim la Numele trandafirului, trimiterea fiind, cu siguranță, intenționată de autor. Pentru că, așa cum spune însuși Umberto Eco, „întotdeauna cărțile dezbat alte cărți și fiecare povestire cuprinde o alta, care a fost deja spusă”.
          Romanul abundă în tot felul de istorisiri, care intervin și lărgesc foarte mult arealul în care se mișcă personajele, inițiind noi capete de drum, pe care pășești, de fiecare dată, cu speranța că, în sfârșit, ți se va deschide o poartă spre rezolvarea tuturor misterelor. O demonstrează și tulburătorul text citit în cârciuma tranformată ad-hoc în salon literar, de către un tânăr aspirant la statutul de scriitor. Povestea ceasului dăruit la o aniversare, care nu este un ceas oarecare, el măsurând, din momentul în care începe să fie purtat, timpul pe care persoana îl mai are de trăit, și care, prin spaima pe care o provoacă numărând minutele finale, chiar duce la moartea purtătorului său, este o tulburătoare metaforă despre scurtimea vieții. Și în fond ce măsoară toate ceasurile din lumea asta, dacă nu timpul pe care-l mai avem de trăit? (Nu cred că voi mai putea asculta vreodată un ticăit, fără să mă-nfior!)  
          Cartea are personaje tragice, dar și personaje amuzante. Ca de pildă acel criminalist, Warren, îndrăgostit de neologisme, pe care le folosește frecvent, spre disperarea subalternilor săi. James Warren e un tip de culoare, căruia nu-i place să se numească afro-american, cum e politically correct, preferând să afirme că el este negru, și atât! Desigur o ironie subtilă la politica practicată dincolo de ocean care, atunci când se publica acest roman, încă nu se schimbase. „Politically correct ar fi trebuit să pretindă că este afro-american. Însă pe el îl durea în cot de găselnița asta la care se ajunsese pentru a menaja sensibilități, a ascunde frustrări, a pansa răni. Când completa diverse formulare și i se cereau detalii autobiografice, scria fără ezitare că e negru, spre enervarea funcționarilor.”
          Am spus deja că miza acestei cărți nu este intriga principală (intrigă pe care nici într-un caz nu o putem dezvălui într-o recenzie, fără să aducem prejudicii misterului în care îi șade bine să se învăluie un roman polițist), fapt dovedit chiar din titlu. Însoțitorul lui Iisus vorbește și despre un personaj straniu, care ar putea fi o nouă întrupare a Mântuitorului, venit însă în condiții cel puțin ciudate, cu o existență pământească desfășurată după un scenariu sumbru pentru creștini, descris în cartea veche din biblioteca bisericii. Pentru a nu se împlini acel scenariu cartea trebuie distrusă. Dar mai sunt și previziunile astronomilor și noile idei desprinse de aici, menite a întemeia o altă religie, romanul având drept motto un citat din Stephen W. Hawking: „Rasa umană și-a dorit mereu să controleze viitorul, sau cel puțin să-l prezică. De aceea astrologia e atât de populară”.
         Și în tumultul acestor evenimente, dincolo de tot tragismul lor, mai marii lumii își trăiesc nestingheriți viețile lor tihnite. Altfel spus, nicio nenorocire nu e prea mare pentru a opri lumea în loc. Individul nu este decât un fir de nisip, pe o plajă care are nevoie de mult mai mult pentru a dispărea. Cum ar fi de pildă giganticul asteroid ce va lovi pământul peste sute de mii de ani...sau cel puțin așa alege să-și încheie George Arion cartea sa. Pentru frumusețea textului redau aici întreg pasajul referitor la cât de puțin contează pentru lumea întreagă o moarte, fie ea chiar a Celui ce s-a reîntrupat! „Exact în același moment președintele SUA își lansa la o librărie din Chicago cartea Viitorul ne aparține. Îl durea deja mâna de câte autografe trebuise să dea. Președintele Franței era în toiul unei partide de golf. Președintele Rusiei se sfătuia cu șeful lui de cabinet: oare se cuvenea să mai candideze pentru un nou mandat? Insomniacul președinte al Chinei încerca să-și obosească trupul într-o piscină pentru a nu mai petrece încă o noapte albă. Primul-ministru al Marii Britanii și al Irlandei de Nord se pregătea să meargă la Operă. Cancelarul Germaniei calcula în singurătatea biroului său care ar fi cota optimă de imigranți pe care să-i primească fiecare țară din Uniunea Europeană.”   
          Însoțitorul lui Iisus este cu siguranță o carte în care avem de toate, care captivează de la prima și până la ultima filă, dar mai ales este o carte plină de mesaje subtile, și nu mai puțin profunde, ce îndeamnă la meditație. Așa cum de altfel ne-a obișnuit și până acum George Arion!     



Text publicat în Revista de Cultură Tribuna, nr. 348/1-15 martie 2017