Ce nou când vechi sunt toate

          În toamna lui 2016 asistam, în cadrul Zilelor Revistei Tribuna, la o lansare care a stârnit multe discuții în contradictoriu. Este vorba despre cartea profesorului Ion Irimie, apărută în același an la Editura Grinta, cu titlul Socrate și Isus - Personalități polare. Cu toate că, pentru cei prezenți, conținutul cărții nu era cunoscut, prezentarea făcută de autor a fost suficientă pentru a stârni reacții pro și contra. Tema este totuși una intens exploatată de-a lungul vremii. Ceea ce recunoaște, de altfel, și Ion Irimie, care, dincolo de amplele pagini de note publicate la sfârșitul cărții, precizează, încă de la început, faptul că a citit multe volume, unele chiar cu acest titlu, care au analizat viața, dar și moartea celor două mari personalități ale omenirii. Trei dintre aceste cărți au stat la baza argumentației sale: Oameni de însemnătate crucială, lucrare ce reunește biografii scrise de K. Jaspers pentru Socrate, Isus, Budha și Confucius, Socrate și Cristos, carte semnată de filozoful englez Robert M. Wenley, iar cea de-a treia este a francezului Frédéric Lenoir,  intitulată Socrate, Isus și Budha – trei modele de viață. Că nu l-au convins cărțile citite, că nu a considerat epuizat subiectul, o spune autorul însuși, susținând că poate aduce în discuție abordări care le-au scăpat din vedere celorlalți autori, așezându-și analiza proprie chiar pe locul patru în ierarhie: Cu gândul la actualitatea temei și la viitorul ei,  poate că aș putea porni la drum. Nu înainte de a face precizarea că toate cele citite în cele trei cărți, în cele cu numele Socrate și Isus chiar pe copertă, sunt lucruri bune și frumoase. Toate sunt și rămân bune de citit. Multă polemică cu ele n-aș duce. Cu toate acestea, aș zice că, în și prin conținutul lor, cărțile mereu invocate nu mi-au luat apa de la moară. Dimpotrivă, toate cele citite mi-au întărit convingerea că, pe lângă cele trei cărți, mai este loc și pentru o a patra.

          Pledoaria profesorului Irimie pornește de la asemănările dintre cei doi, prima și cea mai uzitată fiind aceea conform căreia cei doi n-au scris nimic și, cu toate acestea, au devenit nemuritori. Mergând mai departe, autorul chiar se îndoiește de existența unuia dintre ei, îndoială care nu se referă la Socrate. Înclin să fiu de partea celor care, pe undeva pe la mijloc, consideră că, într-un anume sens, a existat totuși și un fir de Isus istoric, de un fiu al Omului, dar că un Isus fiul al lui Dumnezeu este în întregime o creație a evangheliștilor. Că Socrate ar putea fi, la fel de bine, o creație a lui Platon, autorul cărții nu pomenește. Ba mai mult, unii cercetători afirmă chiar că ar fi vorba despre doi Socrate în scrierile lui Platon, că filozofia acestuia suferă asemenea schimbări încât, în Republica de pildă, ideile atribuite lui Socrate ar fi de fapt ideile lui Platon. Autorul cărții nu doar că nu admite și o asemenea variantă, dar este ferm convins că (…) Platon ne-a pus la îndemână o personalitate puternic credibilă, pe când evangheliștii – una puternic îndoielnică.

       Evangheliștii sunt acuzați și de faptul  că  ar fi distorsionat în Evanghelii, intenționat, atitudinea și cuvintele lui Isus referitoare la femeie, numele Evei lipsind cu desăvârșirea din toate cele patru texte. Iertarea femeii păcătoase (Luca, 7.47: Păcatele ei, care sunt multe, vor fi iertate; căci a iubit mult) este interpretată, nici mai mult nici mai puțin, ca o încercare  a lui Isus de a relaxa etica iubirii, conține trimiterea la ceea ce ar trebui să fie veritabila condiție a sexualității – sentimentul iubirii. Afirmația este dusă și mai departe, autorul consideră că Isus revoluționează complet problematica relațiilor dintre femeie și bărbat, contrazicând până și poruncile lui Moise: Pentru Moise și pentru Dumnezeul acestuia, familia este singurul loc în care sexul se poate petrece scăpând de judecata de apoi. Or, Isus sugerează o condiție mai largă. În opinia lui, sub regula iubirii, păcatul nu mai este păcat.(…) După cele zise de Isus, se poate ‹‹preacurvi›› oricât, numai să se iubească pe măsură.” Sublinierea de aici, a unei părți din frază, la care se adaugă și cele scrise, și de asemenea subliniate, cu referire la Eva: Toți o judecă și o acuză pe Eva că ne-a luat raiul. Ea nu ne-a luat raiul, ni l-a dat. Ne-a dat nebuniile iubirii, îndrăzneala cunoașterii și bucuriile creației. (…) Nu Dumnezeu a strecurat divinul în noi, ci Eva. Ea, prin ‹‹păcatul›› ei, a fost, dacă dăm crezare poveștii din biblie, marea coautoare la facerea noastră – se consideră, de fapt, ca fiind ideile care diferențiază această carte de altele cu tematică asemănătoare.

          Vinovate de faptul că aceste „situații” nu au ajuns să fie cunoscute de omenire sunt, în opinia autorului, atât Evangheliile cât și unele scrieri post-evanghelice. De pildă Epistolele Sfântului Pavel, care nu l-ar mai înfățișa pe Isus ca fiind bun, iertător, iubitor, un Isus uman, ci, mai degrabă, un Isus-Dumnezeu foarte asemănător cu Dumnezeul lui Moise. În consecință nici relațiile dintre bărbați și femei nu mai sunt privite la fel de către Isus-ul din scrierile Sf. Pavel. Ce rezultă din toate acestea? – se întreabă în cartea sa profesorul Irimie. Rezultă că Pavel i-a întors spatele lui Isus cu privire la iubirea dintre bărbat și femeie, iar egalitatea dintre ei a fost ștearsă cu buretele. Toată iertarea și toleranța lui Isus față de atâtea ‹‹păcătoase›› s-a dus pe apa pavelismului.

          Dar cel mai mult, în seria asemănărilor și diferențelor dintre cei doi, m-a intrigat paralela făcută între moartea lui Socrate și răstignirea lui Isus, respectiv a modului în care este interpretat acest moment, și într-un caz și în celălalt, lăsând la o parte faptul că, din punctul meu de vedere, „lupta” se duce, în general, de pe poziții inegale. Fără a mă situa într-o tabără sau alta, încercând să privesc lucrurile din poziția cititorului neutru, care se așteaptă să fie convins  de argumentele autorului, nu pot să nu observ că acesta nu-și tratează la fel „personajele”. În vreme ce pe unul se străduiește să-l legitimeze, în privința celuilalt face tot ce-i stă în putință ca să-l discrediteze. Iar în analiza celor două morți, această abordare este și mai vizibilă. Așadar, se spune în carte: În privința atitudinii directe  a celor doi față de iminența morții avem, de asemenea, de-a face cu diferențe mari. Lui Socrate nu i-a fost frică de moarte. Și-a băut cupa cu cucută cu o liniște și cu o seninătate care au uluit și atunci și mai uluiesc și astăzi o lume întreagă. Surprinzător, dar după cele scrise în Evanghelii, se pare că Isus a avut momente de teamă. Se zice că, la un moment dat, pe cruce fiind, a exclamat: Eli, Eli, Lama Sabactani? (…) Aceste vorbe, dacă nu afirmă, ele oricum sugerează că Isus ar fi vrut să-i fie luat paharul morții. Socrate, și dacă i s-a oferit ‹‹îndepărtarea›› paharului său, a refuzat. Asemănarea dintre moartea lui Socrate și cea a lui Isus poate fi dusă până cel mult în momentul acceptării ei: și unul și altul și-au acceptat jertfa ca fiind inevitabilă. Dincolo de acest moment, însă, diferențierile sunt majore, dar într-un alt sens, cred eu, decât cel în care le vede profesorul Ion Irimie. Socrate a murit cu convingerea că toți cei vinovați de moartea sa își vor primi pedeapsa. Isus, până în ultima clipă, s-a rugat pentru iertarea călăilor săi, scuzându-i în fața lui Dumnezeu Tatăl că nu știu ce fac. În fața morții, atitudinea lor este, așadar, diferită. Și motivația de asemenea. Calmul cu care Socrate și-a sorbit pocalul de otravă poate fi interpretat, în primul rând, prin siguranța pe care el o avea că, murind, învățăturile pentru care a fost condamnat îi vor supraviețui. Isus și-a asumat jertfa supremă pentru umanitate și în numele ei, pentru a-i împăca pe oameni cu Dumnezeu și pentru a le dărui, astfel, viața veșnică. Moartea lui Socrate pare una teatrală. O moarte „curată”, lipsită de chinuri, ceea ce poate lesne explica și curajul său. Moartea lui Isus se petrece în chinuri cumplite, suferințele la care călăii săi îl supun depășesc limita umană de suportabilitate. Dar El nu se revoltă împotriva judecății, se roagă pentru iertarea celor vinovați, și abia când ajunge la capătul puterilor imploră: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?

          În Jurnalul fericirii, Nicolae Steinhardt are o însemnare cu acest titlu: Socrate și Iisus Hristos, în care aduce în discuție cele două morți, găsindu-le ca fiind complet diferite: Deosebirea e totală între cele două morți, și tocmai cea divină pare inferioară, tulbure. Adevărul este că-i nespus mai umană; cea a lui Socrate, în toată măreția ei, pare – prin contrast – literară, abstractă, supusă regiei, și mai ales nerealistă. Socrate – cu bună credință și izbândind în bună parte – se ridică de la starea de om la cea de zeu, Hristos coboară nestingherit de scârnăvii până în straturile cele mai de jos ale condiției umane. Paradoxal, chiar profesorul Irimie pare să fie de acord cu această viziune, din moment ce scrie, în chiar primele pagini ale cărții sale că: Parcă niciunde în istoria culturii nu avem de-a face cu o moarte care să desăvârșească o opera și cu o opera care să se încheie atât de frumos și de firesc într-o moarte. Moartea lui Socrate parcă face parte din chiar opera sau filosofia lui. Cred că nu e nevoie aici de niciun alt comentariu!

          Și nici mai departe nu consider că ar mai fi ceva de spus, poate doar faptul că eu, dacă aș fi fost în locul autorului, nu aș fi adăugat, pentru nimic în lume, Capitolul IV, intitulat Gânduri de final. Explicațiile de acolo, de ce a scris ce a scris, mi se par nu doar inutile dar și dăunătoare cărții. Dacă textul e scris, spune autorul său, de pe pozițiile unui ateism asumat (în privința căruia nu aveam niciun dubiu, nici până să citesc mărturisirea), nu înțeleg de ce erau necesare explicații de genul: Când am băgat de seamă că țara s-a împânzit de biserici, că viața noastră spirituală e năpădită de atâta literatură religioasă, de atâta propaganda la televizor etc., m-am gândit că toate acestea ar necesita o anume replică. Am scris pentru a-mi turna necazul, pentru a-mi exprima protestul față de dezmățul de religiozitate de prin jur.  Pe lângă faptul că motivele expuse nu au nicio legătura cu analiza propusă în carte, consider că acest ultim capitol aduce doar prejudicii întregului ansamblu.

          Citeam, într-un interviu acordat în 2016 de către profesorul Ion Irimie ziarului Făclia din Cluj, următoarea frază adresată intervievatoarei: Scrie ce vrei despre mine, numai să nu mă lauzi. În virtutea acestei afirmații, nădăjduiesc că domnia sa va aprecia sinceritatea cu care mi-am expus părerile despre o carte care m-a provocat încă înainte de a o citi, și despre care mi-am dorit să scriu imediat ce am isprăvit-o de citit.

Text publicat în Revista de cultură Tribuna, nr. 365/16-30 noiembrie 2017

Când înflorește plumbul

          

          Am primit un album excepțional, al unei expoziții internaționale de ex libris-uri. Mi-a plăcut atât de mult, încât aș fi vrut să o văd în realitate. Dar e tocmai la Bacău, deloc la îndemână pentru mine, chiar dacă aș mai avea timp fizic să ajung, e deschisă până pe 27 februarie 2017. Așa că m-am bucurat de lucrările redate în condiții grafice deosebite, în catalogul al cărui proiect a fost gândit și realizat de artistul Ovidiu Petca. Tema propusă de organizatori m-a provocat să scriu despre lucrări. Ceea ce urmează sunt impresiile unui vizitator, în momentul de față doar virtual, al unei expoziții surprinzătoare. Voi explica puțin mai încolo de ce folosesc acest atribut.

        Biblioteca Județeană Costache Sturdza din Bacău a organizat în acest an cea de-a XXIV-a ediție a expoziției de Ex Libris, o manifestare de tradiție. Elementul de noutate din acest an a constat în tema aleasă: poemul Plumb, al poetului George Bacovia, care deschide volumul omonim, apărut în urmă cu 100 de ani. Acest poem a constituit sursa de inspirație pentru 52 de artiști din 20 țări, care au trimis nu mai puțin de 159 de lucrări, din care au fost acceptate 124, semnate de 47 de artiști din 19 țări, din Mexic până în Urali, și de la Atlantic până la Pacific, o „călătorie” extraordinară „întreprinsă”, în doar câteva luni, de cel mai mare poet simbolist român. O vizibilitate internațională extrem de largă pe care organizatorii au oferit-o poeziei bacoviene, la 135 de ani de la nașterea poetului, împliniți în toamna acestui an. „În lungul șir de concursuri de ex libris organizate de Biblioteca Județeană Costache Sturdza din Bacău această expoziție este singulară, fiind prima manifestare cu participare masivă a unor artiști străini. (...) Pentru expoziție au fost selectate în primul rând acele lucrări care au respectat tematica propusă de organizator. Alături de aceste lucrări sunt expuse acele opere care reflectă atmosfera bacoviană sau sunt dedicate unor biblioteci și ideii de carte în general.”- scrie pe prima pagină a catalogului curatorul expoziției, Anca Sion.

         Să ne întoarcem puțin în timp, la originea termenului și a ideii de ex libris. Provenind din latină se traduce prin carte între cărți, un însemn de aparteneță a unei cărți la o anume bibliotecă, fie ea publică sau proprietatea unui colecționar. Formularea „ex libris” urmată de numele proprietarului are înțelesul „această carte face parte dintre cărțile lui...” – după cum se menționează pe pagina web Wikipedia. Dacă la început ex libris-urile erau doar apanajul unei pături privilegiate, iar mai târziu au aparținut colecționarilor și creatorilor, azi aceste însemne, transformate în adevărate opere de artă, bijuterii ale genurilor pictură și grafică, sunt accesibile publicului larg, în expoziții și concursuri.

          Revenind la catalogul Plumb, surpriza vine (ca să explic atributul folosit la începutul acestui text) de la felul în care artiștii străini au receptat și au înțeles să exprime atmosfera pe care toți o numin, de la apariția volumului Plumb încoace, bacoviană, mai nuanțat și mai profund decât ai noștri. În expoziție au fost selectați trei artiști români, printre care și Emanoil Tancău. Lucrările sale îmi par insuficient transfigurate plastic, oarecum tautologice în redarea „bacovianismului”. Le-a reușit mult mai bine artiștilor din Turcia, Belgia, sau Argentina.

          De pildă Ismail Aslan, din Turcia, pare a cunoaște foarte bine creația bacoviană, și nu mă refer aici doar la versurile impuse de tematică. Cel puțin una dintre lucrări îmbină foarte bine două poeme: Plumb și Lacustră. Reprezentarea grafică (tehnica aleasă e grafică de computer) ne arată o pană al cărei nervur principal face delimitarea dintre spațiul terestru și cel acvatic. Tot ceea ce e deasupra: morminte, cruci, lună ascunsă în stufăriș, păsări negre care-și iau zborul reprezintă Plumb- ul, iar planul de jos: puful transformat în stufăriș oglindit în apă, luntrașul și barca lui ne duc cu gândul, fără tăgadă, la poemul Lacustră.

          O lucrare care atrage cu siguranță atenția, prezentă și pe coperta I a albumului, este aceea a belgianului Martin R. Bayens. Dacă majoritatea expozanților au mers pe o cromatică sumbră (plumbul, de altfel, nu poate sugera decât o paletă de griuri, sau negru, cât mai mult negru!), artistul din Belgia a îndrăznit să aducă roșu. Un roșu aprins ca sângele, „zgâriat” în partea din stânga a lucrării sale, pe o supfață ridată care ne duce cu gândul la o scoață de copac bătrân, și împroșcat cu generozitate în planul din dreapta, ca un câmp de flori de sânge, deasupra cărora, estompat, se poate totuși citi prima strofă, cu scris olograf, din poemul Plumb. Am putea ghici aici și subtile trimiteri la poemul Tablou de iarnă, la versurile: „Ninge grozav pe câmp la abator; E albul aprins de sânge închegat.”Admirabilă realizare! Pentru cunoscători, precizez că tehnica este aceeași, grafică de computer.

          Interesantă este și propunerea lui Emilio Carrasco, din Mexic, o linogravură în care versurile „Și flori de plumb și funerar vestmânt/ Stam singur în cavou... și era vânt...” par a fi subînțelese în imagine. Foarte bacovieni se dovedesc a fi și polonezii Lukasz Cywicki și Adam Czech. Stilizările, codificările propuse de ei, la care se adaugă cromatica întunecată, sunt de acolo, din plumbul bacovian. Se pare că nu întâmplător lucrarea lui Cywicki a fost așezată pe coperta a-IV-a.

          Cuprinzând evidente simboluri bacoviene, lucrarea semnată de Danila Denti, Italia, te duce cu gândul în alt veac, într-o altă perioadă a exprimării artistice, în impresionism aș zice, în contrast cu modernismul Adrianei Lucaciu din România, care te (re)aduce, violent, în contemporaneitate. Cu siguranță și tehnicile folosite o dovedesc, acvaforte/acvatinta – în cazul artistei din Italia și grafică de computer în cazul româncei. Foarte interesante și lucrările artiștilor argetinieni, și la ei am simțit același lucru: l-au prins pe Bacovia, l-au înțeles! Una dintre aceste lucrări, semnată Mauricio Schvarzman, și reprezentând portretul poetului, îl are drept titular pe artistul Ovidiu Petca. În cealaltă parte, mult prea lirici pentru Bacovia, i-aș  aminti pe Marcos Varela din Brazilia, Oleksandra Sysa din Ucraina, Tatyana Krykova din Rusia, sau Denitsa I. Ivanova in Bulgaria.

          Dincolo de toate, e multă poezie în catalogul acesta, e multă poezie vizuală! Cam așa cum trebuie să fie, făcând un exercițiu de imaginație, când înflorește plumbul. Plumbul bacovian, firește!

        Poate ar mai trebui să amintesc faptul că cea mai mare participare în expoziție au avut-o Polonia și Italia, cu câte șase artiști, apoi Argentina cu cinci, urmată de Turcia cu patru. Din celelelate țări au trimis lucrări câte doi, trei artiști, sau doar câte unul. Catalogul are în final și o secțiune de abreviațiuni tehnice internaționale, foarte utilă celor nefamiliarizați cu simbolurile utilizate pentru a denumi tehnica folosită. Și nu în ultimul rând, poate realizatorul catalogului inițiază o expoziție de acest tip și la Cluj. Poate chiar în cadrul proiectului Tribuna graphic, de ce nu?

                       Text publicat în Revista de cultură Tribuna, nr. 343, 16-31 decembrie 2016

                          

                                                              

Poeme din zid de Ani Bradea, libertatea femeii "şaman"

Nu ştiu dacă a fost doar o simplă alegere editorială sau va fi avut o motivaţie intrinsecă textului, dar faptul că volumul Poeme din zid de Ani Bradea trebuie citit fără nici o informaţie despre autoare sau vreo introducere te aruncă imediat între versuri, fără nici o paraşută de salvare.

Îţi începi călătoria într-un râu de cuvinte organizate riguros şi distribuite în mod ordonat în 4 Cărţi, precedate de un titlu pentru fiecare segment, câteodată prezentate chiar şi cu câte un spaţiu pentru o inscripţie sapienţială.

Şi, totuşi, întreg acest ordin formal este o ramă pentru un poem care devine pe parcurs tot mai visceral. Te prinde şi te cuprinde depăşind pragul raţiunii, ajungând direct în zona cea mai ascunsă a emotivităţii noastre, a percepţiei sale cu întreaga fiinţă.

Îi sfătuiesc pe cititorii acestui volum, şi pe cei italieni în foarte buna traducere a lui Ştefan Damian, să citească fără întreruperi, dintr-odată, poemul, lăsând orice rezistenţă logică spre a se afunda în jocul înţelept de metafore, de aluziuni simbolice care istorisesc povestea unei iubiri negate, a unei îndepărtări, a unei dureri.

În ţările din Balcani există o legendă macabră care povesteşte despre femei zidite de vii în construcţiile care nu ştiu nimic despre elementul macabru care există în interiorul lor.

Aşa că încă din titlu înţelegem faptul că acele poeme sunt glasul  unei femei zidite de vii, care priveşte prin fisurile zidului care îi permit să continuie să respire.

De aceea câmpul semantic al privirii este foarte dur: ochi, privire, pupilă sunt termenii prezenţi cel mai adesea şi care descriu condiţia eului poetic de imobilitate fizică forţată dar, care, prin contrast, sunt de o mare vivacitate intelectuală, şi chiar vizuală, de reţinut.

Într-adevăr, multe poeme sunt povestirea unor amintiri mai ales personale, dar şi ale unei societăţi de apartenenţă îndepărtată în timp şi în obiceiuri, în contrast cu oroarea şi violenţa prezentului. Eul poetic nu este anonim, în unele poezii centrale se manifestă cu numele său adevărat, Ana, declarând, astfel, o identitate între scriitor şi operă, renunţând la paravanul obiectivităţii…: "zidul crescut la marginea nopţii / luceşte în lumina reflectoarelor. / mii de ochi răzbat sticlos prin crăpături, / de când Ana nu mai are lacrimi. / Ana are pietre.” (Cartea a doua, "Rătăcirile", X).

Astfel, noi, cititorii, suntem spectatori pasivi la ceea ce eul poetic Ana priveşte rând pe rând dinlăuntrul zidului şi al trecutului său, personal şi colectiv, a dragostei sale şi, totodată, a satului său. Iar spre sfârşitul volumului cititorul este chemat în mod direct în versuri, devine orator interior : “picăturile lovesc sonor / peretele vegetal al acestui macondo / ce se va închide, / cititorule, / imediat ce tu vei isprăvi poveştile din carte". (Poveşti din Submarginea, X).

Cititorul, înlăuntrul versurilor, împărtăşeşte rolul de destinatar al auto-confesiunilor-amintiri ale eului poetic, cu o altă dramatis-personae: călăul.

O modalitate de a se adresa vocaţional călăului închide fiecare poem, aşa încât noi, cititorii poemului, ne gândim de la început la acest personaj ca la acela care a închis-o în mod material în zid pe Ana, femeia, dar, apoi, rând pe rând, când se trece  la citirea versurilor ne dăm seama că acel călău este iubitul, bărbatul care a iubit-o pe Ana, pentru ca apoi să dispară.

Cel de al zecelea poem din Cartea a treia, (Despărţirea) este dedicat în mod explicit "Ţie, călăule, cu dragoste!", şi aici este amintit cu cruzime sindromul Stockolmului care îl uneşte pe prizonier cu cel care îl închide printr-un raport pervers de iubire şi ură.

Poemul nr. 4 din Cartea a patra şi ultima, Poveşti din Submarginea ilustrează identitatea dintre călău şi iubitul a cărui depărtare a zidit-o, fizic, într-un zid al durerii, pe însăşi Ana, eul poetic: "de când dădusem cunoscutul pe necunoscut, / şi-l aşteptam să se întoarcă viu din tranşee. / el a venit / şi mi-a adus în dar / toate războaiele lumii... // Addenda: / în orice carte există un timp pentru pace. / şi acel timp se face pat pentru dragoste. / acolo ajunge păcatul să-şi culce oasele, / primenite în cuvinte. / În cartea mea, / călăule, / sunt doar aşternuturi de spini! / Acum n-ar trebui să te mai mire / dârele ce se scurg printre file."

Cine nu ar trebui, oare, să fie uluit? Călăul sau cititorul? Desigur că, aproape de sfârşitul acestui splendid şi teribil poem, noi, cititorii, avem mai clar mozaicul de metafore şi imagini vizionare: o femeie, rănită în iubire, zidită vie în aşteptare, îşi aşteaptă călăul, paznicul său şi îşi aduce aminte de vremea întâlnirilor lor, a libertăţii.

Acest al doilea câmp semantic, foarte bogat, este cel construit în jurul cuvintelor tren, şine, linii ferate, gară: eterna temă a călătoriei: “….înţelegi că visele tale încap toate / în cufărul cu care te-ai întors din armată. / cenuşa viselor ei deja oblojeşte / câmpul tăiat de trenul de noapte. ” (Cartea a treia, VIII): "Ţipă un tren de noapte (…) / Ca şi cum, / iubindu-mă cu tine, / între marginile biletului dus-întors, / aş putea schimba rânduiala; / ca şi cum / dragostea, declarată cu disperare pe un peron, / ţine de cald în toate iernile / de dincolo de gări”. (Cartea a treia, III).

Poezia Anei Bradea porneşte cu un mix stilistic într-adevăr original şi foarte acut: realismul imaginilor şi al povestirilor, chiar dur şi crud se întâlneşte cu imaginaţia suprareastă a unor figuri alegorice care personifică însăşi istoria poeziei.

Astfel, legată de tema călătoriei care se opune în mod oximoronic staticităţii femeii prizonieră în zid, este metafora Îngerului, prezentă şi prin metonimia "aripilor", care îşi găseşte completarea prin figura la fel de cuprinzătoare a vrăjitoarei.

Magia este una dintre caracteristicile "femeii şaman" din Poemul liminar şi, împreună cu ea, şarpele, figura-simbol care se regăseşte de multe ori în versuri. Şarpele, nu în accepţiunea creştină de perdiţie diabolică, ci ca animal lunar, sapienţial, în mâinile zeiţei "stăpână a şerpilor" regăsită în peşterile din Creta, aparţinând civilizaţiei minoice mediteraneene străvechi: "Ascunsă în trupul şarpelui, / străbat muntele. / tu ai rămas, / din nou, / dincolo.” (Cartea a III-a, Rătăcirile, X).

Drept concluzie pentru aceste "Poeme din zid" de Ani Bradea aripile Îngerului vor fi mijlocul simbolic prin intermediul cărora femeia zidită îşi va regăsi libertatea, departe de sclavia iubirii, departe de călăul ei: “ Aștept să se deschidă o ușă în zidul fără fisură/ și nu-mi mai este teamă/femeia,/ veșnic rătăcită între păcat și inocență,/ va trece dincolo ușoară,/ ca aripa de înger. (…)”.(Poemul dimineții)

Neria De Giovanni (Presidente Association Internationale Critiques Litteraires)

Traducere din italiană de Ștefan Damian

Text apărut în Revista de cultura Tribuna, nr. 357, 16-31 iulie 2017

Recipiente cu memorie

          Arhanghelul de sticlă, romanul apărut în 2011 la Editura DACIA XXI, din Cluj-Napoca, citit de mine abia la începutul acestei veri, mi-a revelat o surpriză extrem de plăcută. Îl cunoșteam, într-o anumită măsură, pe poetul Ștefan Damian, de asemenea pe traducătorul Ștefan Damian, admirabil mesager al literaturii române în Italia, și al celei italiene în România. Știam că opera sa adună, pe lângă numeroasele volume de critică și istorie literară, traduceri, poezie, și multe cărți de proză, romane și povestiri. Doar că mie acestea îmi erau încă necunoscute. Arhanghelul de sticlă mi-a întregit imaginea despre personalitatea culturală a ilustrului profesor clujean, un scriitor complex, și, potrivit acestui roman, un antropolog, un păstrător și un tezaurizator de istorie vie, trăită. Pentru că, parcurgând cartea, trecând prin toate poveștile, care par, la un moment dat, disparate, nu ai cum să nu înțelegi că personajul Claudiu, liantul, firul care leagă istoria și istorisirile într-un tot devenit întreg, se substituie de fapt autorului.

Claudiu nu-și conservă amintirile în formol, sau, o formulare și mai uzitată, în chihlimbar. El, împreună cu dispărutul Sergiu, captează suflete în sticluțe de penicilină și le păstrează pe grinda casei, unde vor rămâne peste vremuri, mult mai departe de vârsta copilăriei, singura „vinovată” pentru o idee atât de nebunească. În fond  e o metaforă superbă pentru prețiozitatea amintirilor, păstrate, ca orice lucru valoros, sub forma concentrată, în recipiente mici.  „Nu mai știa de unde le venise ideea. Probabil totul pornise de la Sergiu, ca de obicei (...) Într-o iarnă (...) li se întâmplase să asiste la agonia unei bătrâne din vecini. (...) Chiar în clipa în care ea răsufla pentru ultima dată Sergiu îi puse sticluța la gură și îi închise spiritul în ea, arătându-i-l mândru lui Claudiu. (...) Nici după ce trecuseră mai mulți ani și se obișnuise să vadă lumea prin alte prisme, mai mult sau mai puțin adecvate modului său de a fi, nu putuse uita spiritele captive din sticluțele de pe grinda principală a casei.” Sigur, putem interpreta ideea aceasta ca fiind modalitatea de a salva niște suflete-povești, ținute în captivitate doar pentru a fi eliberate cândva, de a le trece peste timp, sau prin timp, și, astfel, de a le da posibilitatea să trăiască din nou. Ceea ce se și întâmplă, evident ca amintiri păstrate și scrise într-o carte. Sau o putem considera ca fiind o trimitere la povestea orientală a duhului captiv în lampă. Oricum am gândi, Arhanghelul de sticlă este plin de astfel de povești, de un realism alegoric. De fapt, romanul este suma unor povești cu substrat alegoric, în care personajele nu au o identitate psihologică, chiar dacă poartă nume și sunt localizate în spațiu și timp. Ele sunt în realitate niște simboluri, folosite de autor pentru a comunica teme și preocupări majore, precum teorii ale timpului, călătoria sufletului spre lumea de dincolo. În acest sens, morala poveștii luntrașului Aron, cel ce nu voia să i se adreseze cineva cu numele adevărat, deoarece la un moment dat îi fusese stâlcit în Caron!, și așa îi rămăsese porecla, este mai mult decât evidentă. Chiar personajul, în mod direct, dezvăluie intenția autorului: „Mi-a spus, odată, învățătoarea că a mai fost unul ca mine, dar el îi ducea numai dincolo, nu-i mai aducea niciodată înapoi, aștepta să se întâmple minunea care până acum nu s-a văzut, cu toate că am auzit despre ea, și, anume, să învie din nou. Eu îi duc și îi aduc și cei care se întorc rămân așa cum au fost, cu bunele și relele lor, dacă nu reușesc să învețe ceva de la cei între care se duc.”

Sau ar mai fi povestea lui Sese, bâlbâitul. El și-a pus în cap să construiască ceasuri care să meargă invers, pentru a scăpa oamenii de povara trecerii timpului. Căzând în depresie, pentru că invenția lui a eșuat, a sfârșit ca nebun al satului, personaj arhaic prezent în viața așezărilor dintotdeauna, prin care Dumnezeu trimite oamenilor profeții. De aceeași factură e și povestea lui Nedov, inventatorul unui car cu două oiști, una la un capăt și alta la celălalt, rămas însă nemișcat atunci când au fost înhămați caii la el și trăgeau în direcții diferite. O viziune metaforică asupra vieții, după cum spune chiar personajul: „carul ăsta nu merge nici înainte, nici înapoi! Oricât s-ar sforța cineva să ne tragă în față, totdeauna este cineva care să ne tragă îndărăt! Da, chiar și așa, seamănă cu viața. Și-i bine: că rămânem tot călare pe ea și ne găsim aici bucuria și rostul.”

Dar poate cea mai emoționantă, mai profundă e povestea arhanghelului, aceea care dă și titlul romanului. Un arhanghel de sticlă adus de apele Râului și spânzurat de o grindă într-o casă, unde rămâne martor al unei crime odioase, transformându-se apoi în răzbunător al bătrânului omorât. Casă în care sunt păstrate și sticluțele cu suflete captive, făcându-se astfel legătura cu povestea din copilăria lui Claudiu (personajul central, în jurul căruia se adună piesele de puzzle ale acestei cărți și se transformă într-o imagine coerentă, întreagă). Este, de altfel, și ultima secvență a narațiunii, unde un Claudiu matur intră în casa părăsită, din satul pustiit de o inundație devastatoare.  „Numai sus, dominând toată camera, atârnat cu un laț de grinda mare pe care rămăseseră flaconașele ce țineau spiritele captive, era un arhanghel de sticlă căruia îi lipsea aripa dreaptă.”

Liantul romanului, alături de Claudiu, e Râul, scris chiar așa, peste tot în carte, cu majusculă. Un personaj tăcut, dar foarte important, situat în miezul tuturor acțiunilor. Pe malurile sale se trăiește și se moare, se scrie istorie, de capriciile sau de generozitatea lui depinde existeța acestei așezări, de-a lungul unei perioade de timp destul de îndelungată. Înțelegem că începutul ar fi undeva în vremea celui de-al doilea doilea război mondial, urmat apoi de dificultățile trecerii la regimul comunist, totul adus în final până în zilele noastre. În unele cazuri, relatările ating chiar perioade mai îndepărtate. Este vorba așadar de o amplă frescă în timp a unei societăți rurale, o frescă la care Ștefan Damian lucrează cu minuțiozitate, pagină cu pagină, arătându-ne pe parcurs doar detalii, foarte expresive de altfel, devenită vizibilă, ca un tot unitar, doar după ce am trecut și de ultimul paragraf. Abia atunci imaginea de ansamblu ni se dezvăluie, spectaculoasă, dar și coerentă, legând între ele toate scenele, mici istorii de viață, și construind povestea vie a unei societăți aflată între mit și istorie, și care astfel se salvează. Pentru că, în final, nu se închide cercul! Fresca lui Ștefan Damian nu este un exponat de muzeu. Ea continuă să trăiască, în urma tuturor vicisitudinilor, prin cele două personaje continuatoare: Claudiu și Râul. Chiar dacă apele Râului au distrus pământuri și au pustiit case, chiar dacă în cimitir crucile s-au înmulțit, și pe trupul lui Claudiu de asemenea (e aici un mesaj de un dramatism aparte, Claudiu și Sergiu, copii fiind, consideră că ar trebui să-și scrijelească pe piele câte o cruce pentru fiecare strămoș al lor plecat în lumea de dincolo), chiar dacă iarba a înghițit mai multe morminte, și pe un Christ căzut de pe cruce, există cineva care a rămas în picioare, cineva care deține suficiente recipiente cu memorie pentru a asigura curgerea vieții în acel loc. Și mai există Râul, element al distrugerii și al creației în egală măsură, un semn promițător ca o ramură de măslin adusă de un porumbel după potop. „A doua zi, soarele își reluase locul pe cer ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Observă Râul. Curgea domol, făcând câteva curbe noi, necunoscute, creând prunduri, atingând maluri, sfârtecând bucăți de pământ, ducându-le la vale. Nu-i scăpaseră nici pomii sau copacii de pe margini, așa cum nu-i scăpase nici inima munților, smulsă de izvoare și dusă tot mai departe spre Apus, risipită cu aceeași dărnicie cu care se risipeau speranțele, anii și viețile, în nestăvilita rostogolire a timpului.”

Mă gândeam, întorcând ultima filă a romanului, că Arhanghelul de sticlă s-ar putea interpreta pe tot atâtea pagini câte are el. Pentru că fiecare poveste ascunde în spatele ei o alta, sau altele, cărți, mituri, credințe, eresuri, idei filosofice întredeschise doar de autor, ca niște porți grele în spatele cărora cititorul interesat și pasionat se poate pierde. Eu am scris aici despre câteva dintre ele, și nici nu cred că într-o recenzie ar trebui dezvăluit mai mult. Recomand Arhanghelul de sticlă celor cărora le este dor de o carte care, imediat ce este închisă, începe să încolțească în mintea cititorului său, rămânând acolo încă multă vreme. Și, ca să închei cu un citat, din punctul meu de vedere un vers reușit (cum altfel?, doar Ștefan Damian este și un foarte bun poet!), odată isprăvind acest roman, vă asigur că nu veți avea „fețele încruntate ca un cearceaf pe care s-a făcut dragoste într-un hotel de mâna a treia”. 

Text publicat în Revista de cultură Tribuna, nr. 356, 1 - 15 iulie 2017

Scrisoterapia, sau despre cum să tratezi disperarea cu metafore

            Așa s-ar putea rezuma, în doar câteva cuvinte, mesajul volumului Canti Orfici / Cântece orfice, al celui considerat precursor al poeziei italiene contemporane, poetul cu o scurtă și zbuciumată existență pământeană, Dino Campana. Traducerea volumului, apărut în 2016 la Editura Tribuna din Cluj-Napoca, este semnată de Prof. Dr. Ștefan Damian, cel care aduce în România singura carte publicată de către Campana în timpul vieții (Canti Orfici, 1914), într-o ediție care reunește însă, în mare parte, opera poetului, adăugându-se aici și poemele care nu au fost incluse în volumul de debut, extrase din mai multe ediții succesive.  Volumul de față, bilingv, adună aproape toată opera campaniană (și îi oferă și cititorului român imaginea complexă care a beneficiat doar de atenția parțială a lui Dragoș Vrânceanu în deceniul al șaselea al secolului trecut), omiterea câtorva dintre „fragmentele” lirice neimplicând distorsiuni în ceea ce privește perceperea uneia dintre vocile lirice cele mai personale ale literarturii italiene de la începuturile secolului XX. – spune Ștefan Damian.

Canti Orfici / Cântece orfice este, așadar, singurul volum apărut la noi care oferă o imagine de ansamblu asupra creației lui Dino Campana, cu un Cuvânt înainte al traducătorului, extrem de util pentru a înțelege contextul social și cultural în care a trăit și a creat poetul italian. Fie și doar din acest motiv, apariția cărții în România trebuie considerată, ceea ce este de fapt, un eveniment editorial.

Eu am citit Canti Orfici / Cântece orfice provocată de prezentarea făcută de traducător cu prilejul lansării volumului, iar apoi și mai interesată fiind după ce am citit textul introductiv, pe care-l aminteam mai sus. Autorul, suferind încă din tinerețe de maladia care avea să se agraveze odată cu trecerea anilor și îi va mina definitiv existența - scrie Ștefan Damian, aflăm, din aceeași prezentare, că a sfârșit într-un spital pentru tratarea bolilor mintale, în apropiere de Florența. În toate textele sale, fie poezie, fie proză poetică, i-am simțit aceeași intenție: de a crea o lume calmă, liniștită, o alternativă pentru zbuciumul său existențial. Că vorbește despre ziduri și străzi, aproape întotdeauna văzute în lumina amurgului, despre prostituate și atmosfera din bordeluri, despre călătorii pe mare, sau perspectiva sumbră a bolnavului închis între pereți, care privește lumea printr-o ferestră, tonul e același: liniar, de un calm terapeutic, care devine însă înnebunitor pentru cel care citește. E ca un cântec de leagăn în care se povestesc toate grozăviile lumii, dar tonul, acela de cânt, de șoaptă, nu-ți permite să te revolți! Ești obligat să rămâi calm, să adormi, conștient fiind că în jur se întâmplă nenorociri.

Sunt amintiri, sunt peisaje văzute cândva sau doar imaginate, oameni, locuri, pentru care se face risipă de metafore. Primul text din volum e poate cel mai grăitor în acest sens: Îmi aduc aminte de un oraș străvechi, cu ziduri roșii și turnuri, ars de câmpia nesfârșită într-un august înfierbântat, cu răcoarea depărtată a colinelor verzi și moi din fundal. Arcurile, nemaipomenit de goale ale podurilor peste râul mlăștinit în mici băltiri de culoarea plumbului: umbre negre de țigani tăcuți, în mișcare, pe mal: între fulgerarea îndepărtată a unui pâlc de trestii, forme goale de adolescenți și profilul și barba iudaică a unui bătrân: și, deodată, în mijlocul apei moarte, țigăncile și un cântec, din mlaștină, un cântec monoton, afon, iritant: iar curgerea vremii fu întreruptă.  

          Volumul e plin de expresii poetice de o frumusețe ireală, chemate să lumineze, să liniștească, așa cum spunem, într-un scop ce pare a fi terapeutic. E de înțeles astfel de ce Dino Campana a scris toată viața aceeași carte. Toate poemele care s-au adăugat primei ediții sunt parte din același întreg. Poetul nu a putut ieși în afara acestei cărți, a cântului de care era dependent, în ciuda vocilor multiple care se fac auzite în scrierile lui și a unor paradoxuri sau elemente conflictuale. În tot acest delir, aparent doar, la o primă vedere/citire, există o ordine, un ghidaj sugerat chiar din titlu. Cu siguranță nu întâmplător și-a reunit Campana poemele sub titlul: Canti Orfici. Cantos e un cuvânt de tradiție în poezia italiană, amintim doar Divina Comedia, amplu poem împărțit în o sută de cantos. Iar orfici e trimiterea clară la misterele orfice ale Greciei antice, subliniind vălul de mister sub care-și ascunde poezia.  

Dino Campana îmbracă într-o țesătură proprie, o poleială de metafore, toate imaginile exterioare, indiferent de „brutalitatea” lor. Proza lui este cea mai pură poezie. Am selectat doar câteva dintre frazele care m-au încântat în textele de așa-zisă proză:  Tăcea, seacă, o fântână din secolul șaisprezece, cu placa spartă în mijlocul inscripției sale în latină. Se despletea spre oraș un drum pustiu, din pietre de râu./ Erau panorame scheletice de orașe. Morți ciudați priveau cerul în atitudini înțepenite./ Din spatele bisericii bizantine luna răsărea în haina ei veche de casă. Sau chiar un paragraf întreg, care trebuie citat astfel pentru a i se înțelege frumusețea: Lista lungă a iubirilor ei se desfășura monotonă în urechile mele. Portrete vechi de familie erau răspândite pe masa unsă. Forma mlădioasă de femeie cu pielea arămie întinsă pe pat asculta curioasă, sprijinită pe coate ca un Sfinx: afară grădinile foarte verzi între zidurile care aruncau lumini roșietice: numai noi trei eram vii în tăcerea amiezei.

Despre ultimele poeme din volum înțelegem că sunt și ultimele scrise de Campana, capitolul din care fac parte numindu-se Din „caiet”, probabil din categoria celor despre care Ștefan Damian spune că sunt scrise pe mai multe caiete și foi răzlețe, într-o grafie greu de descifrat, fără punctuație, versurile sale „aruncate” la întâmplare, fragmentare, încă îmbibate de crepuscularism și de un post romantism cosmetizat, dar având neștirbită modernitatea, la mai mult de un secol de la scrierea lor. Poeme care încheie tânguitor volumul, reiterând aceeași problemă a poeților dintotdeauna: momentul când poezia a plecat deja și refuză să se mai întoarcă. Este evidentă starea în O, poezie, poezie, poezie, sau O, poezie, tu n-o să mai revii, ori chiar în ultimul poem Sunt minunate versurile mele: cuiva, poate, unde poetul pare că s-a resemnat și iese din scenă cu un discurs testamentar: Cât despre mine, eu am îmbrăcat/ Ceea ce am putut și ce îmi convenea./ Am lipsuri, sunt zdrențos, însă priviți/ Dacă-i urât ce lasă să se vadă,/ Inima poeților e uneori/ Frumoasă prin ea însăși...”

Despre Dino Campana se poate spune că a fost un suflet chinuit, urmărit de „blestemul” poeților simboliști, care au avut curajul să aducă în versurile lor și latura întunecată a naturii ființelor umane. Dar ce e altceva poetul în lume, dacă nu purtător al suferințelor umanității, el pentru toți, el izbăvindu-i pe toți? Altfel, parafrazând, la ce bun poeții?

Text apărut în Revista de Cultură Tribuna nr. 350/2017

Milenarismul polițist

              Motto: „setul de valori al omenirii e într-o continuă schimbare”                                     

                                                                                            – George Arion

          Am mai spus-o și cu altă ocazie, nu sunt un consumator frecvent de literatură polițistă. Chiar pot spune că mi se întâmplă destul de rar. Și nici într-un caz pentru că aș desconsidera genul! Ba din contră, nu cred că e facil să imaginezi o intrigă într-atât de complicată, pe marginea căreia să tot brodezi, încât cititorul să rămână captiv până la final. Dar în fața asaltului de noi apariții editoriale, care se adaugă la atâtea cărți fundamentale care trebuie citite într-o viață, e foarte greu să mai găsești timp și pentru mici plăceri, precum lectura unui roman polițist. Cu toate acestea, în unele cazuri chiar merită! Pe mine, numele George Arion, trecut la autor, continuă să mă convingă.

          În aprilie 2015, tot în Tribuna, scriam despre Insula Cărților, volum pe care l-am considerat mai degrabă o scriere fantastică decât o poveste polițistă. Comparam atunci unele pasaje din carte cu Maestrul și Margareta a lui Bulgakov, pentru că George Arion are bunul obicei de a-și purta cititorul prin marea literatură a lumii. Continuă acest periplu și în Însoțitorul lui Iisus, carte apărută în 2016 la Editura Crime Scene Press.  Faptul că autorul, așa cum spuneam în recenzia anterioară, a înghițit în prealabil câteva biblioteci, e mai mult decât vizibil și aici.

         Firul principal al acțiunii nu surprinde foarte mult, este mai degrabă o abordare tipică acestui gen literar: o anchetă polițienească, iscată de descoperirea unor cadavre pe un câmp, de la marginea unui orășel american liniștit (imaginar și el, se numește Barintown), după ce mai înainte în același loc tihnit o bombă artizanală ucisese mai multe persoane pe terasa unui restaurant. Dar autorul plusează și punctează întotdeauna prin poveștile aparent secundare, țesute parcă independent de acțiunea principală, pentru ca în final să constați că de fapt miza acolo se joacă. Deși ancheta polițienească ajunge la capăt iar cazul e rezolvat, povestea paralelă, împletită cu dibăcie de autor, ca o pânză de păianjen în care te lași prins fără scăpare, capătă întâietate și provoacă prin semnele de întrebare pe care le ridică. Într-un fel, avem de-a face cu un text deschis, soluție agreată de George Arion, după cum am văzut și în Insula Cărților, care oferă în acest mod și cititorului un rol în cărțile sale.

       Că autorul nu poate „sta” nici de această dată în afara cărților, o dovedește faptul că și aici există o bibliotecă veche care trebuie ordonată, clasificată, și aici există evocări ale unor mari personaje din literatura lumii (și nu numai literatură, sunt informații din artă, muzică, astrologie, fizică, ori alte științe), dar mai ales aici există o carte misterioasă, într-un singur exemplar, copiată și transmisă sub jurământ  din generație în generație, pentru ca timpul să nu o poată distruge. Va fi însă întrerupt acest lanț de preotul care apreciază textul ca fiind o blasfemie, extrem de periculos pentru viitorul creștinismului. Cartea va sfârși, ca orice erezie, în flăcări. Evident nu putem să nu ne gândim la Numele trandafirului, trimiterea fiind, cu siguranță, intenționată de autor. Pentru că, așa cum spune însuși Umberto Eco, „întotdeauna cărțile dezbat alte cărți și fiecare povestire cuprinde o alta, care a fost deja spusă”.

          Romanul abundă în tot felul de istorisiri, care intervin și lărgesc foarte mult arealul în care se mișcă personajele, inițiind noi capete de drum, pe care pășești, de fiecare dată, cu speranța că, în sfârșit, ți se va deschide o poartă spre rezolvarea tuturor misterelor. O demonstrează și tulburătorul text citit în cârciuma tranformată ad-hoc în salon literar, de către un tânăr aspirant la statutul de scriitor. Povestea ceasului dăruit la o aniversare, care nu este un ceas oarecare, el măsurând, din momentul în care începe să fie purtat, timpul pe care persoana îl mai are de trăit, și care, prin spaima pe care o provoacă numărând minutele finale, chiar duce la moartea purtătorului său, este o tulburătoare metaforă despre scurtimea vieții. Și în fond ce măsoară toate ceasurile din lumea asta, dacă nu timpul pe care-l mai avem de trăit? (Nu cred că voi mai putea asculta vreodată un ticăit, fără să mă-nfior!)  

          Cartea are personaje tragice, dar și personaje amuzante. Ca de pildă acel criminalist, Warren, îndrăgostit de neologisme, pe care le folosește frecvent, spre disperarea subalternilor săi. James Warren e un tip de culoare, căruia nu-i place să se numească afro-american, cum e politically correct, preferând să afirme că el este negru, și atât! Desigur o ironie subtilă la politica practicată dincolo de ocean care, atunci când se publica acest roman, încă nu se schimbase. „Politically correct ar fi trebuit să pretindă că este afro-american. Însă pe el îl durea în cot de găselnița asta la care se ajunsese pentru a menaja sensibilități, a ascunde frustrări, a pansa răni. Când completa diverse formulare și i se cereau detalii autobiografice, scria fără ezitare că e negru, spre enervarea funcționarilor.”

          Am spus deja că miza acestei cărți nu este intriga principală (intrigă pe care nici într-un caz nu o putem dezvălui într-o recenzie, fără să aducem prejudicii misterului în care îi șade bine să se învăluie un roman polițist), fapt dovedit chiar din titlu. Însoțitorul lui Iisus vorbește și despre un personaj straniu, care ar putea fi o nouă întrupare a Mântuitorului, venit însă în condiții cel puțin ciudate, cu o existență pământească desfășurată după un scenariu sumbru pentru creștini, descris în cartea veche din biblioteca bisericii. Pentru a nu se împlini acel scenariu cartea trebuie distrusă. Dar mai sunt și previziunile astronomilor și noile idei desprinse de aici, menite a întemeia o altă religie, romanul având drept motto un citat din Stephen W. Hawking: „Rasa umană și-a dorit mereu să controleze viitorul, sau cel puțin să-l prezică. De aceea astrologia e atât de populară”.

         Și în tumultul acestor evenimente, dincolo de tot tragismul lor, mai marii lumii își trăiesc nestingheriți viețile lor tihnite. Altfel spus, nicio nenorocire nu e prea mare pentru a opri lumea în loc. Individul nu este decât un fir de nisip, pe o plajă care are nevoie de mult mai mult pentru a dispărea. Cum ar fi de pildă giganticul asteroid ce va lovi pământul peste sute de mii de ani...sau cel puțin așa alege să-și încheie George Arion cartea sa. Pentru frumusețea textului redau aici întreg pasajul referitor la cât de puțin contează pentru lumea întreagă o moarte, fie ea chiar a Celui ce s-a reîntrupat! „Exact în același moment președintele SUA își lansa la o librărie din Chicago cartea Viitorul ne aparține. Îl durea deja mâna de câte autografe trebuise să dea. Președintele Franței era în toiul unei partide de golf. Președintele Rusiei se sfătuia cu șeful lui de cabinet: oare se cuvenea să mai candideze pentru un nou mandat? Insomniacul președinte al Chinei încerca să-și obosească trupul într-o piscină pentru a nu mai petrece încă o noapte albă. Primul-ministru al Marii Britanii și al Irlandei de Nord se pregătea să meargă la Operă. Cancelarul Germaniei calcula în singurătatea biroului său care ar fi cota optimă de imigranți pe care să-i primească fiecare țară din Uniunea Europeană.”   

          Însoțitorul lui Iisus este cu siguranță o carte în care avem de toate, care captivează de la prima și până la ultima filă, dar mai ales este o carte plină de mesaje subtile, și nu mai puțin profunde, ce îndeamnă la meditație. Așa cum de altfel ne-a obișnuit și până acum George Arion!     

Text publicat în Revista de Cultură Tribuna, nr. 348/1-15 martie 2017