În 2015 Editura
Adenium din Iași a publicat sub formă de eBook, Autoportretul adolescentului îmbătrânind, Scurt roman sociografic, de
Claude Karnoouh, în traducerea lui Alex. Vlad, după ce, în urmă cu câțiva ani, apăruse
versiunea în limba franceză Autoportrait
d'un adolescent vieillissant, Les éditions du Présent Littéraire, Arad, 2012.
Claude Karnoouh, cunoscut
antropolog și sociolog francez, autorul mai multor cărți, unele publicate în
România, precum și al unor articole, eseuri de antropologie culturală și
politică, filosofia culturii și filosofie politică, are o legătură afectivă
aparte cu țara noastră. În 1973, în calitatea sa de cercetător
la Centrul Național Francez de Cercetări Științifice, a
întreprins mai multe anchete de etnografie și folclor în satul Breb, din
Maramureș. Din 1991 până în 2002 a fost profesor invitat al Universității
„Babes Bolyai” din Cluj Napoca, unde a susținut un curs despre aspectele
modernității târzii în postcomunism, precum și un curs de istoria
antropologiei. Se pare că în această
perioadă s-a creionat Autoportretul adolescentului îmbătrânind.
Povestea
de dragoste, care, la prima vedere, pare a fi tema principală a romanului, îi
are drept protagoniști pe un profesor din Occident, matur, cu o bogată
experiență de viață, și pe o tânără bibliotecară din Cluj (localitate care nu e
menționată cu numele real, peste tot se folosește cuvântul Orașul atunci când se face referire la cunoscutul burg transilvan).
Înțelegem că este vorba despre o scriere autobiografică, deși în text se
folosește persoana a treia. De altfel, într-un interviu acordat în acest an
scriitorului Alexandru Petria, Claude
Karnoouh spunea că „acest mic roman e
hrănit parțial din bucăți de experiențe personale, dar și mai mult de o serie
de observații făcute la Cluj, la începutul anilor 90...”. Tocmai aceste
observații consider că sunt valoroase, chiar într-o măsură mai mare decât
descrierea celor șase luni de iubire pasională, poveste care, până la urmă,
ține tot de analiza unei societăți abia ieșite din comunism, cu toate
anomaliile și eforturile ei de adaptare la noile valori. „Partea sociografică vine de la observația zilnică a vieții pe care o
trăiam la Cluj (...) peste tot unde mergeam (...) am observat și notat tot ce
vedeam și auzeam...”, spune autorul în același interviu. Și doar așa putem
explica acuratețea detaliilor care compun în roman viața orașului și a
împrejurimilor sale, toate redate cu obiectivitatea unui ochi ce privește din afară, unul în totalitate
neimplicat. Mărturisesc, pe mine tocmai perspectiva aceasta m-a interesat
citind Autoportretul adolescentului
îmbătrânind.
Întâlniri de tipul celei
descrise în roman au fost obișnuite în România anilor 90, atunci când străinii
veniți cu diverse interese erau considerați rampe
de lansare atât pentru primii oameni de afaceri români, cât și pentru
femeile care-și doreau o viață mai bună, într-o țară mult mai dezvoltată
economic, sau pur și simplu lângă un bărbat care, prin legăturile sale cu lumea
civilizată, să le asigure stabilitatea financiară. Din acest punct de vedere
idila bibliotecarei, frumoasă, tânără, dar fără prea multă educație, cu
profesorul matur, cult, rafinat, cu posibilități materiale ce nu erau de
neglijat, nu iese cu nimic din tipare. Ba mai mult, este cât se poate de
previzibilă, încă de la început, asta și cu ajutorul povestitorului care o
prezintă oarecum răsturnat, începând cu o scenă care sugerează deznodământul.
Scriitura accesibilă, felul pasional, ferindu-se de a fi trivial, cu care sunt
descrise momentele erotice, intercalarea acestora printre observații
sociologice și descrieri ale unor peisaje mirifice din țara noastră, fac din
acest roman o lectură cât se poate de atractivă.
Pe scurt povestea ar fi
cam așa: cei doi se întâlnesc la Biblioteca Academiei, unde ea lucra. El este
atras de contrastul pe care-l face frumusețea ei cu „un loc atât de lugubru, atât de lipsit de grație, o imensă și sinistră
sală rectangulară, mărginită de pereți din beton cenușiu, acoperiți de un praf
gălbui.” Tânăra femeie se dovedește totuși surprinzătoare, comportamentul
ei provocând ceva diferit de ceea ce în mod frecvent se întâmpla în asemenea
cazuri. O aventură de o noapte, poate, pe care o gândea el, se transformă
într-o dragoste adevărată, cu toate bucuriile și chinurile ei. Bărbatul îndrăgostit
rămâne surd la sfaturile prietenilor, închizând ochii la toate lipsurile iubitei sale, plănuind chiar
divorțul de soția aflată în Franța, ca să trăiască pentru totdeauna alături de
tânăra amantă. „Înțelese că o iubea
pentru tinerețea ei, pentru frumusețea ei robustă și solară, că voia să o
păstreze așa, imuabilă, în strălucirea celor douăzeci și cinci de ani,
neschimbată în bucuria ei, râzând tandră și veselă. Căci asta îl cucerise, nu
modul ei de viață (la urma urmei, foarte banal) și de gândire, adesea
neșlefuit.” Diferențele de viziune și de cultură se dovedesc însă, ca în
toate poveștile de acest gen, bariere de netrecut. Prima care înțelege totul
este femeia. Pentru ea, legătura afectivă cu părinții, apartenența la un neam,
și un stil de viață a cărui înlocuire o sperie sunt argumente suficiente pentru
a tăia în carne vie. Pentru că
revelarea sfârșitului nu însemna și moartea sentimentelor sale pentru el. Este
ceea ce profesorul nu înțelege, considerând-o superficială, ba chiar
răzbunându-se într-o oarecare măsură, încercând să și-o smulgă din suflet, prin
fraze de genul: „În afară de a o iubi, el
ar fi vrut și să-și educe frumoasa amantă... dar sarcina se dovedise
imposibilă.” Asta după ce, în tot ceea ce scrisese înainte (se menționează
în roman faptul că personajul își nota toate întâmplările, inclusiv întâlnirile
erotice), îi lăudase spiritul întreprinzător, inteligența și curajul cu care
își croise un drum în viață. Finalul e unul trist, în stil melodramatic, în
gară, o despărțire nerostită, dar conștientizată de amândoi, cu evocări ale
unor mari eroine tragice din literatura universală: „...deodată, imaginea Annei Karenina țâșni în fața lui, deși în fond el
se convinsese că frumusețea uneori copilărească a feței ei, uneori androgină,
ascundea chinurile devastatoare ale unei Bovary a Carpaților. Fără ca ea s-o
știe, destinul său era dramatic. Pentru prima adată, îi fu milă de ea.”
Întorcându-se la viața sa, în țara sa, profesorul înțelege că despărțirea de
iubirea târzie care-l întorsese în timp, preț de șase luni, însemna de fapt
maturizarea bruscă, forțată, acceptată, cred eu, cu prea mare ușurință totuși,
ca și cum trenul care se îndrepta spre graniță îl smulsese din ghearele unei
suferințe rămase, deja, de multă vreme, în urmă. „Acum înțelegea că ceea ce-l ferise să devină vreodată adult și
rezonabil, dar îl făcuse să rămână mereu grijuliu și entuziast fusese modul său
de a fi bărbat, de a trăi, fericit sau nefericit, în fulguranta revelație a
clipei. Spuse adio adolescenței sale. De acum înainte, fără angoasă, fără
temeri lipsite de sens, senin, era gata să înfrunte aurora bătrâneții...”
Am spus la începutul acestui text că
pentru mine a contat mult mai mult imaginea României în primii ani după
Revoluția din 1989, văzută prin ochii unui străin, decât povestea de dragoste
care a stat la baza acestei cărți. Curios, sau trist (ori și una și alta), la
mai bine de un sfert de veac de la acel moment unele observații sunt încă de
mare actualitate. „Strada ei semăna cu
una oarecare dintr-un sat din Transilvania, plină de praf când era soare și de
noroi când ploua. De fapt nu era decât un capăt de sat, unde aerul mirosea a
bălegar, unde se auzeau vacile mugind și oile behăind.”; „...blocurile imense
care înconjurau orașul cu șiruri succesive de ziduri(...) se opreau brusc în
fața câmpurilor noroioase de la țară. Aici nu erau deloc spații de tranziție,
suburbii cu pavilioane; se trecea direct de la o îngrămădire de cuburi și de
paralipipede ortogonale la casele țărănești înșirate de-a lungul drumurilor,
mereu desfundate de gropi.” Regăsim și câteva detalii de epocă. În primii ani după Revoluție înflorise în toată
țara comerțul cu produse occidentale, dar și altele aduse de la ruși, mărfuri
noi și la mare trecere, iar Clujul devenise celebru prin jocul piramidal de
întrajutorare Caritas. Toate sunt
reflectate, cu amănunte, în romanul lui Claude Karnoouh: „Negustori, florărese, băcani de ocazie ofereau cafea,
băuturi alcoolice, ciocolată; țiganii vindeau țigări ieftine, pilule
anticoncepționale de contrabandă, pâlnii de tablă sau se arătau dispuși să
răscumpere bonuri de privatizare ale întreprinderilor industriale, strigând cu
voce metalică trecătorii, „acțiuni, acțiuni, cumpărăm acțiuni”. Mai departe, în
fundul pieței, împinși la un perete, „rușii”, de fapt basarabeni, mai expuneau
la această oră târzie marfa lor fără valoare, o adunătură de ustensile și de
unelte învechite, uneori ruginite, scoase fraudulos din uzinele fostei URSS.”;
„Toți sau aproape toți jucau la Caritas, celebrul joc de întrajutorare care
înnebunea orașul, regiunea, țara; fiecare depunea un capital și primea, după
patru luni, de opt ori depunerea sa inițială.”
Simpatia autorului pentru zona Ardealului se reflectă
într-o mulțime de peisaje idilice, care însoțesc plimbările celor doi
îndrăgostiți în împrejurările Clujului, și mult mai departe, într-o călătorie
la Iași. De altfel, toate amintirile personajului masculin, evocarea unor
experiențe prin care încercase apropierea de o țară rămasă străină pentru alți
conaționali, sunt filtrate prin pânza
amorurilor trecute. „ Din iubirile românești, el păstra amintirea
unor întâlniri și experiențe care îl făcuseră să descopere diversele motive
ale unei țări pe care încerca s‑o înțeleagă cu încăpățânare pasionată, uneori
chiar obsesivă și ale cărei resorturi psihologice prietenii săi parizieni nu
le sesizau. Când descria și analiza România sa, se gândea la ceea ce sfârșise
prin a denumi „femeile mele de la Dunăre”, câteva amante care, asemănătoare
Pandorei, îl făcuseră să descopere secrete pe care puțini străini le
cunoscuseră.” Deși aprecierea la adresa femeilor românce pare ușor
înțepătoare, în acest context, ea este preferabilă felului în care sunt văzuți
bărbații români: „Comparați cu femeile,
bărbații români nu erau decât niște mari neîndemânatici, niște sărmani naivi
aproape înduioșători în mimica lor de gentlemeni, nereușind să mascheze o
diferență culturală de netrecut.” Tabloul societății românești este
completat cu evocarea mereu imputatei indiferențe a românilor, și pe care,
adesea, ne-o recunoaștem. „Totul era
imprevizibil, nimic nu putea pregăti și asigura ziua de mâine. Pretutindeni, la
toți, improvizația domnea ca o stăpână a timpului. „Mai vorbim de asta”, acesta
era laitmotivul tuturor conversațiilor îndreptate spre a doua zi. Niciun viitor
nu putea fi prevăzut.”
În ciuda acestor afirmații, ce pot părea pe alocuri prea
critice, trebuie să acceptăm că autorul romanului Autoportretul adolescentului
îmbătrânind este un bun
și corect observator, dar și un mare prieten al românilor. Tot în interviul la
care făceam referire mai sus, Claude
Karnoouh spunea:„E adevărat c-am avut
totdeauna o înclinație pentru Ardeal (...). Acolo de multe ori mă simt ca și la
mine acasă.” Iar faptul că nici azi nu se poate ține departe de aceste
locuri, e cea mai bună dovadă a prieteniei sale.
Text publicat în Revista de cultură „Tribuna”
nr. 324, Cluj Napoca, 1-15 martie 2016
