Un scriitor
prahovean, cunoscut datorită celor trei volume de proză scurtă publicate
într-un interval destul de alert: Ruleta
Mincinoasă, Editura Refacos, 2007, Cerbul
însetat, 2012 şi Febra, 2013, ambele
la Editura Premier din Ploieşti, îşi încearcă norocul, la doar un an de la
apariţia ultimului dintre volumele enumerate, pe un tărâm mult mai dificil din
punctul de vedere al discursului narativ, romanul. Un motiv în plus să credem
că cele două personaje principale masculine, ale căror poveşti se completează şi
chiar ajung să se contopească, sunt alter egouri ale autorului, iar
întâmplările prin care trec s-au aşezat într-o anumită ordine în timp, cartea fiind
practic pregătită de mult. „Năvala
norilor”, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2014, este, aşadar, primul roman
al apreciatului autor de proză scurtă Iulian Moreanu.
Parcurgând naraţiunea până la
finalul ei, înţelegem că o analiză se poate face doar răsturnând ordinea impusă
de către autor. Pentru că sfârşitul este de fapt începutul, sau, mai bine zis,
debutul tuturor începuturilor posibile. Descrierea unei furtuni care se apropie,
imagini cu un cer pregătit să se întunece, pe care doar personajul principal le
vede, graba cu care acesta caută pe cineva să-i facă o fotografie, ca şi cum şi-ar
dori neapărat imortalizarea ultimelor momente înainte de iminenta catastrofă, se
constituie într-un mesaj. Şi anume acela al salvării prin deflagraţie, de renaştere
după apocalipsă, singura modalitate de stingere a conflictelor interioare,
adunate prea strâns într-un nod ce nu se mai poate desface. Dincolo de sfârşit,
orice început este posibil şi autorul se poate salva aşezându-se în sfârşit în
sine, ca într-o arcă, eliberat de cele trăite, pregătit să-şi scrie povestea.
Format în prima parte din imagini
aparent diferite, planuri cu personaje şi poveşti proprii, romanul capătă, pe
măsură ce este parcurs, consistenţa unui puzzle rezolvat, în care piesele devin
complementare, construind întregul. Tânărul inginer Sandu Albu este personaj de
roman în roman, eroul profesorului Cristian Anghel, care păstrează un manuscris
de ani buni, nefiind hotărât să-l publice. Pare a fi un roman biografic,
fragmentele prezentate ca făcând parte din manuscris se întrepătrund la un
moment dat cu scenele evocate de Cristian din trecutul său, completând naraţiunea
care devine astfel mai densă. Deşi liniar la început, uneori curgerea
evenimentelor poate părea prea lentă cititorului de azi, readaptat la un alt
ritm, romanul, în ultimele sale capitole, răsplăteşte răbdarea celui ajuns până
acolo. Dacă apele sunt ori limpezi, ori tulburi, în final ele se amestecă, se
învolburează şi dau naştere acelui epilog care prevede furtuna, lăsând liberă
imaginaţia cititorului, îndemnat să treacă pragul unui final deschis.
Iulian Moreanu este cu siguranţă un
bun povestitor, care nu pare să ţină cont de orientări şi curente, un autor
preocupat mai mult de viaţa personajelor sale, de redarea atmosferei specifice
în care acestea coexistă, decât de încadrarea sau nu într-o direcţie actuală. Comportamentul
personajelor în anumite ipostaze poate părea azi desuet, dar, dacă ţinem seama
de contextul social-politic al perioadei analizate, putem vorbi chiar despre
imagini-document. Cine-şi mai aminteşti acum, de pildă, despre felul în care o
poveste de dragoste, interzisă chiar, se trăia în perioada comunistă? Despre
ceea ce se numea atunci erotism, despre intensitatea trăirilor în minusculele
clipe ale unor atingeri considerate acum cu totul nevinovate. Cu siguranţă,
tinerilor de azi le este greu să înţeleagă, de aceea este de dorit ca aceste
lucruri să fie evocate şi scrise. Profesorului Cristian Anghel, îndrăgostit de
o elevă, îi sunt interzise sentimentele, nu mai spunem că-i sunt nepermise
orice acţiuni născute din ele, de aici drama care-i distruge posibilitatea de a
se căsători cu aceea pe care o alesese cu multă vreme înainte. În sufletul său,
se dă o luptă acerbă între dorinţă şi raţiune, ultima, câştigând într-un fel,
pârjoleşte totul în jur. Rămân însă imagini de o puritate neverosimilă astăzi,
ca scena următoare: „...s-a apropiat de
ea şi a mângâiat-o pe cap, apoi şi-a trecut palma prin părul lung şi blond,
lăsat liber pe umeri. Şi-a strecurat mâna pe sub păr şi a strâns-o uşor de
ceafă (...) apoi şi-a trecut degetele peste obrazul ei fierbinte. Rodica s-a
pisicit, şi-a ridicat privirea ameţită de plăcere către el, apoi a închis ochii
şi şi-a mişcat capul parcă pentru a accentua acea mângâiere şi încercând să-i
prindă degetele între obraz şi umăr. A apucat să-i sărute vârful a două degete.
Totul nu a durat mai mult de trei, patru secunde, dar pentru Cristian asta a
echivalat cu o întreagă noapte de dragoste.”
De asemenea, absurdele şi
interminabilele şedinţe de partid, sau UTC, redate cu acurateţe de detalii, se
pot constitui în veritabile documente ale unei societăţi din trecutul nu prea
îndepărtat, dar aproape uitat. Cum funcţionau instituţiile statului, ce s-a
întâmplat cu cei foarte implicaţi, instrumente ale regimului pentru controlarea
celorlalţi indivizi, după căderea comunismului, istorii locale pre şi post
decembriste, pe toate le găsim zugrăvite în tablouri de un realism frust,
aproape necosmetizat cu artificii literare.
Acest lucru nu este însă valabil şi dacă ne referim la unele descrieri
ale locurilor sau fenomenelor naturale, cazuri în care imaginile devin aproape
poetice: „Parcă de sus se prăvălea o
cascadă (...), tone întregi de apă pe secundă, pe metru pătrat, pe centimetru
pătrat, că te şi mirai cum se făcea totuşi că oraşul nu se prăbuşea în el cu
totul ca într-o implozie ciudată, o gaură neagră care să antreneze apoi în ea
întreaga planetă.”
Penultima scenă a romanului se petrece
într-un spital pentru afecţiuni psihice, locul în care se reunesc cele două
mari iubiri ale personajului principal, Cristian Anghel. Una în calitate de
medic, director al aşezământului, şi cealaltă în postura de pacientă. O
metaforă excelentă pentru viaţă, aşa cum e ea: cu rele cu bune, cu agitaţie şi
linişte, cu pasiune şi apatie, simptome tratate (unde în altă parte?) într-un
spital de nebuni.
Ca poveşti în poveste, cele mai reuşite,
din punctul de vedere al tipologiilor analizate şi al construcţiei epice, sunt
vizita lui Sandu Albu în cimitir şi întâlnirea cu groparul care locuieşte
într-un cavou, precum şi călătoria aceluiaşi personaj cu trenul până la Bucureşti,
într-o atmosferă de altă lume, lipsită de norme de civilizaţie, dar, din
păcate, cu reverberaţii în zilele noastre. Aşa cum spuneam, Sandu Albu este
personajul romanului din roman, iar aceste două povestiri vorbesc fără tăgadă
despre experienţa lui Iulian Moreanu în ceea ce priveşte proza scurtă. Aventurându-se
pe terenul mult mai spinos al romanului, autorul aduce în faţa cititorului un
text relativ simplu, la nivelul frazei, dar complex la nivelul compoziţiei de
ansamblu. Cu atât mai lăudabilă îndrăzneala sa, cu cât se cunosc destule
exemple în care trecerea dintr-o zonă în alta a afectat calitativ scriitura. Nu
este însă şi cazul lui Iulian Moreanu.
Text publicat în Revista de cultură Tribuna, nr. 305/16-31 mai 2015
