marți, 24 februarie 2015

Harta labirintului



Harta labirintului

Intrări în labirint”, cartea care marca debutul editorial al scriitorului Christian Crăciun în 2000, la Editura Libra, a fost la finele anului trecut reeditată de către Editura Eikon. În fapt este vorba despre a treia ediție, a doua fiind tipărită în 2011 la Editura Dacia.
Eseist și critic literar, cu prezență discretă în spațiul publicistic, compensând însă prin calitatea și consistența cărților sale, Christian Crăciun publică în 2010, la Editura Institutului Cultural Român, “Ucronia Eminesciană - Eseu despre timp şi imagine în Memento mori”, o lucrare amplă și complexă ce are la bază cercetarea doctorală a autorului. Urmează  în 2012 “Circumstanţiale”, Editura Premier, o culegere de texte cu tematică politico-socială, scrise şi publicate în presă în perioada 2004-2011. Iar în 2013, la Editura Eikon, îi apare volumul ”Isografii –Eseuri despre evadarea în esențial”, care cuprinde eseuri publicate în revistele ”Axioma”, ”Litere”, ”Revista Nouă”, ”Idei în dialog”, ”22”, etc. O carte despre care autorul ne spune că ”trebuie citită în continuarea Intrărilor în labirint, cu care împărtășesc, firesc, aceleași obsesii.”
Așadar ”Intrări în labirint”, Editura Eikon 2014, păstrează forma originară, cu unele adăugiri aduse ediției a doua, păstrând și cele două texte liminare din anul 2000, respectiv prefața scrisă de Dan C. Mihăilescu, intitulată ”Cuvinte fericite” și postfața - ”Corpuri radioctive, cuvintele...”, de Mircea Muthu. Ambele titluri, atât cel al prefeței cât și cel al postfeței, cuprind în enunțul lor obsesia principală a scriitorului, care, după cum se poate observa citindu-l în afara labirintului, precede și depășește granițile acestei cărți. Mă refer la cuvinte și, mai departe, extrapolând, la o teorie a limbajului în toată complexitatea sa. Dacă titlul ales pentru prefață de Dan C. Mihăilescu face referire în special la un proiect de studenție al celor doi: ”Am fost patru ani coleg de grupă cu Christian Crăciun (..) și (...) trebuie să evoc aici acea carte plănuită a fi scrisă în doi, Cuvinte fericite...”, Mircea Muthu percepe Intrările în labirint ca pe ”o anatomie a suferinței de a exista prin cuvânt(...) ca un câmp de tensiuni intelectuale pigmentate confesiv sau înghețate, pentru moment, în enunțuri cu valoare axiomatică.” 
Labirintul este în fapt teritoriul înlăuntrul căruia scriitorul e obligat să rătăcească, hățișul de cuvinte în care, cu cât va încerca să facă lumină, scriind, cu atât se va afunda mai tare. ˂˂Labirint fără ziduri, scrisul, un mare labirint invizibil, dincolo de ”timp, substanță și secol”, cum spune marele orb, ne-a înghițit din primul moment în care am scrijelit pe hârtie un cuvânt. Iar libertatea în mijlocul acestui deșert al cuvintelor este o cumplită, ucigătoare iluzie, el te închide mai exact decât orice zăvor.˃˃ Această piedere a libertății individului datorată scrisului, nu este doar o temă de studiu pentru argumentarea acestui text, ea este o preocupare mult mai serioasă şi mult mai veche. Doar așa înțelegem insistența cu care se repetă întrebările despre rostul scrisului, precum și efortul de a găsi răspunsuri. Uneori scriitorul stă de vorbă cu sine însuși, explicându-și  motivul pentru care este imperios necesar să scrie, un act ce trece dincolo de nevoia creației, un mod de supraviețuire. ”Rămâne dialogul. Ai primit lumina sensului, ai potențat greutatea nopții, ai desenat conturul fragil al întrebării. Într-o incoruptibilă singurătate. Apoi vine scrisul. (...) Scrisul mă eliberează în măsura în care mă eliberează de el, mă aruncă în centrul luptei arhetipale dintre Negru și Alb. (...) Scriu ca să pot traversa noaptea și să pot suporta așteptarea dimineții. Iar dimineața este o foaie nescrisă.”  ”Rămâne dialogul(...) într-o incoruptibilă singurătate” – este evident că avem de-a face cu un dialog interior, dar poate fi interpretat și ca un dialog cu cititorul prin intermediul foii, care nu rămâne totuși albă. Iar nevoia de justificare nu este satisfăcută, așa că asistăm în continuare la enunțuri splendide: ”Scriu pentru că, prin iluzoria stabilitate pe care o sugerează încremenirea (sculptat hieroglific în piatră) să-mi ofer confortul provizoriu al unei mișcări măcar încetinite, observabile.” ; ”Scriu adică stau la coadă la dezastre. Fără ele, pagina ar rămâne albă.”; ”Scriu, ca și când aș urla, cum zice cineva. Fiindcă, pe cât de mare este aglomerația la scrisul despre apocalipsul cotidian, pe atât de copleșitoare tăcerea celor care ar trebui să citească aceste cuvinte.” Dar toate acestea nu exclud îndoiala care transformă prin scris toate răspunsurile în alte și alte întrebări: ”Cum să scrii, fără să pui sub semnul întrebării totul?” În încercarea de a-i stabili legitimitatea, scrisul este, cum de altfel ar recunoaște oricare slujitor al său, parte din intimitatea individului, comparabil din acest punct de vedere cu actul erotic. Dar această asociere nu face decât să redeschidă o serie de întrebări creatoare. ”Dacă a scrie este un act erotic, a scrie despre eros este un act erotic la puterea a doua? Până la urmă, erosul este începutul sau finalul unui lung proces al lumii? pentru că despre eros nu se poate scrie decât interogativ, translativ. Adică mutând lucrurile într-o întrebare perpetuă.” Intrând în labirint cu scopul precis de a-i afla scrisului motivații și rosturi clare, ne trezim în fața cărărilor care se multiplică la infinit, unde orice răspuns, pe care credem că-l primim, aduce la următorul pas o nouă întrebare. Dacă cititorul crede că la finele acestui traseu, pe cât de sinuos la prima vedere pe-atât de profund și acaparator, va găsi răspuns la spinoasa și obsesiva întrebare: de ce scriem?, se înșală. Cu atât mai mult cu cât așteptarea nu vizează un efect liniștitor:”Tristețea este că nu putem ști niciodată dacă a scrie înseamnă vindecare sau doar prelungirea agoniei.”
Asistăm oare la un apus al limbajului? S-a consumat el într-atât încât căutările noastre nu vor face altceva decât să-i constate finitatea? Pentru că și acesta este scopul cercetării labirintului din care, odată intrați, nu vom mai reuși să ieșim, decât descoperindu-ne aripile, crescute, cum spune poetul, înlăuntru. ”Construcție teratologică, labirintul e legat totuși de mitul zborului. Aidoma e și labirintul inextricabil al limbii: cel pe care l-a înghițit nu mai are scăpare decât în sus.” Și mai departe, întrebarea care se impune: ”Ce va urma după epoca limbajului?” Imaginea de după nu e deloc una apocaliptică și dacă moartea limbajului atrage după sine trezirea altor simțuri de percepere a lumii, mai că ne dorim să se întâmple asta. Citatul următor e un poem, și nu doar că nu are nevoie de o interpretare, dar nici nu-i pot știrbi frumusețea trunchindu-l. ”Iată: o zi de toamnă în care sufletul îți incendiază pădurile prin ochiul lacom de culoare și de lumina adormită în frunze. O astfel de zi este o înfrângere și ne impune să-l invocăm smeriți pe marele Vindecător pentru a reinstaura omologia dintre limbaj și lumină. Egalitate mereu necesară și mereu prea fragilă. Vom visa frumos o cădere de îngeri și vom deschide ochii acolo unde nimic din toate astea nu există. E ultima încercare la care epuizanta epocă a limbajului ne supune.” Iată poezia regăsită într-o imagine și chiar dacă nu ne-ar fi fost arătată folosindu-se instrumentele limbajului nu înseamnă că ea n-ar fi existat. Să fie poezia calea de salvare a limbajului? ”Romanticii privilegiau poezia, o socoteau limbajul originar al omenirii. Vom redescoperi limbajul poetic, acum la sfârșit de ciclu istoric?”Însă, așa cum îi stă bine unui labirint, nu ne lasă prea mult să ne bucurăm de potențiala existență a unei portițe de salvare: ”Serpentiform, limbajul poetic este o ispită care-ți promite paradisul, alungându-te necruțător din el.” Cu toate acestea se pare că nu avem alternativă și trebuie să recunoaștem că, în ciuda virtualului care o compune, ”poezia este realitatea ultimă a lumii”.
Nu am citit nicăieri o definiție mai poetică dată cuvintelor și nici despre marea lor putere, ca arme pe care le folosim unul împotriva celuilalt, nu se poate spune ceva mai clar. Pentru că nimic nu e mai ziditor decât cuvintele și nimic mai distrugător. ”M-a fascinat întotdeauna forța de seism a cuvintelor (cel puțin tot atât ca și forța lor ziditoare), dar mai ales fascinația pe care această forță o exercită asupra oamenilor. Ei sunt atât de mândri de a-și arunca unii altora aceste focoase nucleare neamorsate! (...) Cuvintele nu sunt cireșe ori portocale. Ele aparțin mai degrabă nucilor sau migdalelor, au coaja tare și uscată pe care trebuie să o spargi ca să le descoperi miezul.”
Intrări în labirint, este o carte mozaic, o minunată colecție de cioburi colorate, unele mai intens, mai pătimaș, altele mai pline de melancolie, dar toate reflectând teme majore dintr-un periplu cultural de mare actualitate. Structurată ca un jurnal de idei, ale cărui texte gravitează în jurul obsesiei labirintului, cartea este în fapt o formă de exprimare a căutării de sine în sine. Volumul poate fi deschis oriunde, citit de la început la sfârșit, sau invers, fără a-i fi afectată în vreun fel cititorului comprehensiunea. Ba mai mult, oricare filă îți oferă părticica de bucurie pe care o aștepți de la textul scris, atunci când realitatea te obligă să cauți acest sentiment într-un spațiu virtual. Pentru că, spune autorul, ”bucuria este singura care învinge sălbăticia din noi”iar ”cartea este o inimă pentru că inima este cartea lumii”.
Un singur text dintre cele care compun ”Intrări în labirint” se distanțează într-o oarecare măsură de celelalte. Este un scenariu imaginat, scena Crucificării văzută printr-un binoclu, de către cineva necunoscut. O ficțiune emoționantă în stare să provoace capacitatea de imaginare într-o asemenea măsură încât te întrebi dacă ochiul care privește prin lentilă nu îți aparține. Recitind acum, când scriu despre carte, un paragraf din această poveste, realizez că tocmai acest text diferit le dă unitate celorlalte. Femeia, al cărei chip constituie ultima imagine văzută prin obiectiv (Maria Magdalena?), ridică de pe jos ”binoclul aruncat de soldat, acum cu lentilele crăpate, strângând cu atenție fiecare ciob și vârându-le pe toate într-un ascunzis al largului ei veșmânt.”Cioburi, lentile sparte, texte mozaic, toate îmi revelează o imagine caleidoscopică. Binoclu, caleidoscop, labirint - asociere de termeni, amestec de idei, totul într-o învălmășeală amețitoare din care nu vrei să te smulgi, așteptând să-ți apară în cale o altă cărare, și alta, și alta, la nesfârșit, convins fiind că autorul nu te va lăsa în zadar să rătăcești. Pentru că, din punctul meu de vedere, cartea lui Christian Crăciun nu este un labirint ci o hartă care te ghidează prin labirint. Iar călătoria la care ne invită scriitorul continuă și în celelalte cărți ale sale, care în acest an, grație Editurii Eikon, vor fi reeditate într-o serie de autor. Gând la gând cu bucurie!


  Text publicat în Revista de cultură ”Tribuna”, numărul din 16-28 februarie 2015