Astfel
numea scriitorul și diplomatul francez Paul Morand Bucureștiul, în cartea sa,
publicată în 1935 la editura pariziană Plon. Bucarest este rezultatul călătoriei autorului în România anului
1930, după ce se căsătorise cu prințesa româncă Elena Șuțu (născută
Hrisoveloni). Un împătimit al călătoriilor, pentru care imaginile și captarea
lor în cuvinte erau mai importante decât hărțile geografice în definirea
locurile și regiunile vizitate, Paul Morand publicase, înainte de volumul
destinat capitalei noastre, alte două cărți despre New York (1929) și Londra
(1933). Se va întoarce la București ca diplomat în iulie 1943, pentru o
perioadă scurtă de aproximativ un an, numit de guvernul de la Vichy, postură
din care îi va fi judecată mai târziu și viziunea scriitoricească.
Reacțiile
intelectualității românești la publicarea cărții în Franța, la vremea
respectivă ea nu a beneficiat de o traducere în limba română, nu au fost dintre
cele mai entuziaste, mulți publiciști români considerându-se jigniți de unele
dintre considerațiile scriitorului francez. Analiza asupra Bucureștiului, și a
societății românești în general, a fost catalogată în presa românească de epocă
drept superficială, făcută pe fugă și abuzând în detalii spectaculoase, cu rol
de a șoca cititorul. Aceste reacții au fost scoase la lumină cu prilejul primei
variante românești, apărută la Editura Echinox din Cluj, în anul 2000, în
traducerea lui Marian Papahagi și a lui Ion Pop, după ce Editura Plon a retipărit
Bucarest în 1990, după Revoluția
Română. În prefața acestei prime ediții de la noi, Ion Pop citează câteva
opinii ale recenzenților din presa românească a anului 1936, printre care un
articol publicat în Adevărul literar și
artistic din luna martie a acelui an, semnat de Izabella Sadoveanu. Cronica
doamnei Sadoveanu se împarte între aprecierile aduse experienței diplomatice
ale lui Paul Morand, care-i folosesc în evocarea istoriei românești, și
reproșurile privind lipsa de profunzime, ba chiar a dezinteresului pentru tragedia acestui popor, care s-a străduit
2000 de ani ca să capete dreptul la viață (...)Ce importă, în ochii rafinatului
european apusean, un popor primitiv care nu servește decât drept cultură de
experiență pentru germenele bizantin timp de atâtea secole?- notează
Izabella Sdoveanu, într-un stil cam
patetic ce n-a dispărut, din păcate nici astăzi, din discursul unor „buni
români”, după cum observă Ion Pop în prefața volumului apărut la Editura
Echinox.
În 2015
apare la Editura Humanitas, în seria Vintage, o a doua ediție românească a
cărții lui Paul Morand. București este
de data aceasta un volum elegant căruia i s-au adăugat două calupuri de
fotografii de epocă, susținute cu citate din textul tradus din franceză de
Emanoil Marcu.
Cartea se deschide
cu o imagine panoramică asupra țării noastre, văzută din perspectiva
călătorului sosit cu avionul de la Constantinopol, pe deasupra Bulgariei, și
întâlnind Dunărea în lumina unui asfințit, ca o vatră de lumină (...) mistuind
toată linia orizontului. Impresionat de vederea fluviului, asemeni arborelui vieții, motiv central al
scoarțelor românești, această introducere cuprinde și primele reproșuri la
adresa infrastructurii și a lipsei de viziune a românilor privind avantajele
unei bogății atât de puțin exploatate, care este Dunărea. Bucureștiul ar fi trebuit să fie un oraș dunărean, sau măcar legat de
marele fluviu printr-o autostradă sau un canal ca acela de la Versailles (...)
La București, nimeni nu vorbește niciodată despre Dunăre; cel mult e pomenită
în vreun cântec lăutăresc care-o numește „drum fără pulbere”, sau când spui,
despre un om cuprins de furie, că vine „Dunăre de mânios”.
Prima parte a cărții este o Panoramă istorică, cum se și intitulează secțiunea, iar trecutul
României așa și este „fotografiat”, „din zbor”. Sigur, Paul Morand nu și-a
propus aici o cercetare strict documentară, pentru o prezentare cronologică și
cât mai fidelă a faptelor istorice a apelat la lucrări de specialitate, citând
frecvent din A.D. Xenopol, Nicolae Iorga, sau Pompiliu Eliade. Nu a folosit
însă doar surse autorizate. Muzeografi, documentariști, posesori de arhive,
persoane influente de la Curtea Regală au contribuit la informarea autorului,
în finalul cărții acesta le aduce mulțumiri. Printre numele evocate găsim pe
d-na Eliza Brătianu, născută Știrbei, pe doamna S. Lahovary, doamnă de onoare a
Reginei, sau dl. Tzigara-Samurcaș. Având în vedere diversitatea de surse,
informațiile nu au fost întotdeauna exacte, de aceea vom găsi în carte note de
subsol „reparatorii”, editura intervenind pentru restabilirea adevărului
istoric.
Paul
Morand este însă mai puțin interesat de corectitudinea datelor cu caracter
documentar. În formularea punctelor sale de vedere, într-un stil aforistic pe
alocuri, primează pitorescul situațiilor, dramatismul lor, în unele cazuri,
discrepanțele dintre medii și clase sociale, comparațiile între oameni și
locuri, de aici și din alte părți ale lumii. Chiar și din documentele
consultate selectează tot ineditul, poveștile, ceea ce particularizează mult
popasurile pe care le face în istoria noastră cu un scop precis: acela de a realiza
un „crochiu”, un desen al personalității locuitorului din capitala României
de-a lungul vremurilor, în care liniile de bază nu se schimbă, ele au rol de
ADN, și, cu toate că nu sunt întotdeauna motiv de mândrie, trebuie să fim de
acord că ele există și s-au păstrat. Ca de pildă: acea aplecare de a face datorii rămasă o trăsătură a românului; sau
La București nu există secret. Totul se
știe, totul se povestește (și astfel totul devine totuna).
Din tabloul istoric
nu lipsesc nici capitolele despre reședințele regale și cei care le-au locuit,
cu accent pe detalii, cum ar fi cele referitoare la ierarhii, personaje de la
Curte, povești romantice de culise, costume, sau interioare și descrieri
arhitecturale.
De
departe însă, mai atractivă, mai plină de culoare, este partea a doua a cărții,
intitulată Album pitoresc. Titlul,
foarte bine ales, înglobează exact caracterul celor treizeci de subcapitole.
Textele sunt o uriașă fotografie de epocă, în care abundă stări, situații,
atmosferă specifică, o multitudine de secvențe caleidoscopice, crâmpeie din
viața „micului Paris”(deși autorul nu este de acord cu această comparație), cu
atmosfera lui inconfundabilă (Bucureștiul
e București și l-aș recunoaște dintr-o sută de capitale...), cu farmecul și
frivolitățile sale, cu valoroase clădiri vechi și, deopotrivă, cu
monstruozitățile sale arhitecturale. Cofetăria Capșa trezeşte în mod deosebit
interesul scriitorului francez, în cele câteva pagini alocate cunoaștem și
povestea întemeietorului ei. Capșa a fost un bucureștean care a învățat meserie
în Franța și căruia, în drum spre casă, trecând prin plantațiile de trandafiri
ale bulgarilor, i-a venit ideea să-i învețe pe aceștia să facă dulceață de
trandafiri, și astfel a ajuns la București suficient de bogat pentru a-și
deschide propria afacere. Capsa e
timpanul urechii uriașe care e Bucureștiul, un oraș al bârfei. Spune Paul
Morand, și înțelegem astfel că procedeele sale diferă de cele ale unui turist oarecare,
interesat de inedit doar la nivel de imagine exterioară. El face adevărate
incizii în societatea românească, atent la comportări și moravuri și, datorită
influențelor sale, a legăturilor câștigate prin căsătorie, reușește o analiză
complexă, atât din exterior cât și din interior, invitat fiind în casele
diferitelor familii bucureștene, din clase sociale diferite. Cunoaște bancheri,
arhitecți, muzeografi, dar și societatea flăcăiilor tomnatici ai Bucureștiului
care fac legătura între Paris, Vittel,
Karlsband și Capșa, între marile idei ale lumii și micile scandaluri
bucureștene. Coboară apoi în stradă să observe diversitatea de nuanţe, unde
țigăncile cu țâțe pietroase sub cămăși
flendurite, cu fuste lungi, soioase, purtate una peste alta, cu capul încins cu
un batic în culori țipătoare, stau chircite în fața coșurilor rotunde, pline cu
zambile, sau pândesc intrarea cofetăriilor și marilor hoteluri. De altfel,
subcapitolul Țiganii, alături de cel
intitulat Din iarnă până-n vară, sunt
cele mai pitorești, mai pline de detalii fermecătoare. O ilustrată din alte
vremuri, pare această descriere a anotimpurilor bucureștene, împărțită în trei,
în care vara ocupă spațiul cel mai generos, doar e anotimpul chefului. (...) cuvânt turcesc pe care încearcă să-l
aclimatizeze la noi fumătorii de opiu. În schimb la București, ai parte de chef
prin mijloace legale; singurul drog e vara, noaptea albă, floarea dulce de tei,
e sufletul dionisiac al Traciei vecine.
București nu este nici pe departe o monografie a capitalei României
interbelice, cei care vor căuta în această carte rigorile unui studiu
științific vor fi profund dezmăgiți. Cu toate acestea, criticul literar Dan C.
Mihăilescu, în emisiunea sa despre cărți de la Pro Tv., spunea că această carte
este cea mai frumoasă care s-a scris vreodată despre România, de către un autor
străin. Și pe bună dreptate, cei care vor căuta și vor aprecia naturalețea
descrierilor, firescul situațiilor, valoarea de frescă autentică a unor
secvențe din trecutul nostru, valoarea de umanitate, vor fi pe deplin cuceriți
de cartea lui Paul Morand. Pot fi incluși în această categorie chiar și
tradiționaliștii, originalitatea costumelor populare și a scoarțelor țărănești,
printre altele, este foarte apreciată de scriitorul francez. Și cuvintele
laudative nu se limitează doar la tradiții. (...)
mă familiarizez puțin câte puțin cu acest popor fermecător, frivol uneori, dar
niciodată stupid, nicicând veninos. (...) Capitală a unei țări tragice unde
totul sfârșește adesea în comic, Bucureștiul s-a lăsat în voia evenimentelor
fără încrâncenare, și de aceea fără slăbiciunea pe care-o dă furia. Iată de ce,
urmând curba sinuoasă a unui destin picaresc, Bucureștiul a rămas orașul
bucuriei. În general, formulările la adresa românilor, fie că sunt critice,
fie apreciative, sunt memorabile, vădind calităţile unui scriitor de mare
talent şi rafinament.
Dincolo
de unele voci critice din epocă, de reacțiile din presa românească după
apariția cărții, în anul 1935, relațiile lui Paul Morand cu țara noastră au
conținut întotdeauna prietenia cu care scriitorul francez s-a apropiat de
români. La Paris, înainte de a vizita Bucureștiul, el frecventa deja societatea
aristocraților români care trăiau în capitala Franței, printre care Martha
Bibescu, Anne de Noilles, Elena Văcărescu, sau Elena Șuțu, cea care-i va deveni
soție. Cartea apărută în urma primei călătorii la București a fost scrisă
pentru prejudecățile publicului francez, nu a fost gândită pentru piața
românească de carte, de aici probabil neînțelegerile de receptare a ei de către
intelectualii români. Este însă o carte care se citește cu multă plăcere, un
text proaspăt și antrenant, eu am subliniat-o aproape integral, de la început
la sfârșit, într-atât de mult am regăsit năravul și particularitățile nației,
chiar și în zilele noastre. Și-apoi de ce ne-am supăra? Oare există o reclamă
turistică făcută vreodată Bucureștiului mai bună decât următorul îndemn? Să mergem la București, la apusul
civilizației noastre capitaliste, să facem o cură de indiferență. Vom învăța să
nu dăm lucrurilor decât o valoare trecătoare și un preț relativ, ceea ce, în
epoca noastră saturată de griji financiare și economice, e singura școală de
ținută aristocratică.