Așa s-ar fi putut numi cartea Anei Blandiana,
apărută la Editura Humanitas, în 2013, care marchează trecerea prin miezul unor
dificile perioade istorice și prin timpul subiectiv al autoarei. Cu prilejul
unei prezentări făcute volumului, în
primăvara acestui an, la Cluj, Ana Blandiana afirma, întărind cele spuse în
scris, că nu este vorba despre o carte de memorii, iar noțiunea de fals este valabilă în măsura în care nu
e un tratat, ci doar o scriere caleidoscopică, manipularea fiind liantul
bucăților, al poveștilor risipite aleatoriu în volum. Aceasta nu este o carte de memorii, chiar dacă uneori poate să lase
această impresie. (…) Nu fac parte dintre scriitorii care se gândesc dinainte
de a debuta la momentul în care vor ajunge să-și scrie memoriile, trudind pe
parcursul întregii vieți ca secretari conștiincioși ai propriei deveniri sau ca
arhivari ai gloriei ce va să vină. (…) Problema mea era să aflu unde greșeam,
din moment ce tot ce făceam pentru a schimba ceva în jurul meu era în zadar.
Sau poate că greșeala era chiar încăpățânarea de a încerca să schimb?
Dar dacă nu este un tratat, cartea aceasta ar putea
fi considerată un ghid, unul de supraviețuire. Nu îndreptat spre viitor, nu
pentru folosul unor experiențe ce ar putea să vină, ci unul orientat înspre
trecut, esențial, obligatoriu de citit, pentru înțelegerea corectă a unei
istorii peste care patina timpului nu
s-a așezat și rănile sunt proaspete. Încă
din copilărie autoarea a fost pusă în situația de a conștientiza acțiunile
manipulatoare ale sistemului dictatorial care guverna societatea românească în
acea perioadă, luând contact cu realitatea crudă a unei vieți în care libertatea
era atent controlată. Prima amintire se referă la arestarea tatălui, preot
acuzat de deținerea unei arme, strecurată în casă de către securitate cu
prilejul unei percheziții. Totul s-a
întâmplat pe fondul absenței acestuia din încăpere, după ce l-au obligat cu un
motiv oarecare să iasă, dar profitând și de absența ei, o fetița de 5 sau 6 ani, cu toate că părintele său o
rugase,
printr-un gest, să rămână. Suferința simțită mai târziu, când mama a
făcut-o să înțeleagă manevra prin care s-a putut comite acuzarea, dar și cea de
după moartea tatălui, realizând că acesta știuse de poeziile ei publicate sub
pseudonim și era extrem de mândru, precum și dezamăgirea provocată de un coleg,
care s-a dezis de propriul tată arestat, pentru a-și putea publica fără
restricție creațiile literare, o determină pe tânăra poetă de atunci să se
maturizeze forțat, să se îndepărteze de generația ei, conștientizând
dimensiunea flagelului social. Mă simțeam ca o rană căreia i s-a smuls cu
sălbăticie bandajul, și am decis să rămân așa – spune autoarea referindu-se
la acel moment de cotitură al existenței sale.
Dacă deosebirea
dintre Istoria cu majuscule și o telenovela oarecare nici nu e chiar atât de
mare: doar că numai pe una dintre ele o scrie Dumnezeu, deosebirea dintre
adolescenta care trăiește istoria și tinerii de azi, care nu știu nimic despre
ea, e imensă. Aflată într-un periplu prin școli și licee spre a le vorbi
elevilor despre Memorialul Sighet, Ana Blandiana descrie cu amărăciune șocul
avut în momentul în care observă cât de puțin se știe și se învață despre perioada comunistă, și cât de diminuat este
interesul tinerilor pentru istoria recentă. Deoarece o repovestire ar scădea
efectul asupra cititorului mă voi rezuma să citez întocmai: O anumită confuzie plutind în aer a provocat
însă un hiatus al comunicării care m-a împiedicat să continui. ”Cine știe ce
este o mineriadă?”, am întrebat la rândul meu, șocată de propria mea bănuială.
După o tăcere, mai mult nedumerită decât jenată, după ce, din ce în ce mai
uluită, am încercat să-i ajut spunându-le că este vorba de o creație
lingvistică românească denumind un moment al istoriei noastre recente, două
degete șovăitoare s-au ridicat și o fetiță mi-a spus, pe un ton mai curând
interogativ, că ar putea fi vorba de o formă de luptă a minerilor care, în semn
de protest, se închid în mină cerând salarii mai mari. (…) Șocată de incident,
am pus aceeași întrebare, de alte trei sau patru ori, în următoarele zile, unor
tineri sub 20 de ani, cu același efect. De altfel, nu mă îndoiesc, că dacă
mineriadele sunt forme de luptă ale minerilor pentru o viață mai bună,
Securitatea trebuie să fie, în percepția lor, o firmă de protecție și pază…
Așa cum arătam încă de la început, povestirile nu urmează
o ordine cronologică, ceea ce, pe de o parte, le conferă independență, ele pot
fi citite separat, dar trădează și o scriere neunitară în timp, o dovadă că au
fost scrise în momente diferite. Raționamentul pentru care ele au căpătat
această înșiruire este cu siguranță în concordanță cu sentimentele stârnite de
amintirea lor în sufletul celei care
le-a trait. Este o carte despre care autoarea spune: Aceasta este prima dintre cărțile mele pe care am scris-o fără bucurie,
chiar cu un anumit resentiment născut din obligația de a o scrie, având nevoie așadar de scrierea ei ca de un
remediu, o terapie fără de care rănile vechi, și mai noi, nu se pot închide. Nu am scris această carte pentru a transmite
un adevăr pe care eu îl dețin, ci pentru a găsi un adevăr de care eu am nevoie.
Sensul ei nu este să acopere, ci să descopere ceva. Și descoperă, pentru că
autoarea nu se sfiește să dea nume, în unele cazuri, sau să facă trimiteri
destul de exacte în altele, către personaje pe care le numește răspunzătoare de
evoluția evenimentelor și care încă ne sunt contemporane. Dar, în același timp, cartea este terenul pe
care se întâlnesc și se confruntă obsesii, idealuri, concepții despre lume,
viață, moarte, artă, literatură și politică.
Una dintre obsesiile majore, ale artistului în
general, ale scriitorului în acest caz, este cea a trecerii timpului. Spaima de pierdere a timpului golește timpul
într-un mod dramatic de orice conținut. De teamă că va trece, nu reușesc să fac
nimic altceva decât să încerc să-l folosesc cât mai complet. Iar emoția, graba
și zgârcenia că în tot acest timp el se risipește nefolosit în întregime fac
să-mi tremure mâinile, incapabile să-l rețină și să-l împiedice să mi se scurgă
printre degete. Fragmente care să exprime esența citatului anterior se
regăsesc pe tot parcursul cărții, raportându-se nu doar la propria persoană ci
și la cei pentru a căror operă scriitoarea nutrește o admirație aparte. Iată un
caz elocvent, referirea la vizita făcută, împreună cu soțul său, în America,
lui Mircea Eliade: Acum, când am cu
aproximație vârsta pe care o avea atunci Eliade, când îmi pare rău de fiecare minut
pe care îl pierd altfel decât scriind, mărinimia lui de a programa o zi
întreagă pentru a cunoaște doi scriitori tineri veniți de acasă, îmi apare
profund tulburătoare, aproape nefirească. Legată de această spaimă,
izvorâtă din conștientizarea mult prea scurtei perioade rezervate creației,
este și dorința, exprimată atât de tranșant, de izolare, de retragere în asceză
pentru a se dedica exclusiv scrisului. Toată
viața nu mi-am dorit decât să fiu singură, spune scriitoarea și îmi
amintesc că o dorință similară am găsit la Jeni Acterian, în jurnalul său, și,
cu siguranță, se regăsește și la alți scriitori și artiști, actul creației cerând
imperios disponibilitate absolută și sacrificiu personal. Dar ceea ce
legitimează ideea că obsesia trecerii timpului e prioritară în acest volum,
este ultima povestire, Orologiul fără ore,
text încărcat de poezie, o metaforă completă și complexă prin care, dacă mai
era nevoie, Ana Blandiana își justifică obsesia. Cele trei orologii, alese
pentru a exemplifica mesajul, sunt, fiecare în parte, motiv de meditație și
aprofundare a, poate, celei mai mari teme existențiale, efemeritatea noastră ca
indivizi. Primul este orologiul din
cimitirul evreiesc din Praga. (…) arătătoarele nu se mișcă înainte, ci înapoi,
ele nu încearcă să măsoare viitorul, ci trecutul. Ceasornicul este acolo nu
pentru a măsura viața, ci moartea. (…) Acele care merg îndărăt, nu se mișcă în
afara ta, ci te antrenează, fără să te întrebe, în incredibila lor mișcare, te
târăsc înapoi într-o moarte despre care nici nu știi dacă este a ta. Cel de-al
doilea este orologiul fără arătătoare dintr-un celebru film al lui Ingmar
Bergman. (…) În mod evident, timpul continua să existe – orele sunt acolo – dar
rămâne fără întrebuințare, băltit inexplicabil. (…) Eram pierduți tocmai pentru
că nu înțelegeam ce putea fi ”în afara lui”, așa cum nu poți înțelege cu
adevărat ce este vidul. Cel de-al treilea tip de ceasornic, ieșit din propria
sa definiție, l-am inventat eu. Am făcut-o aproape fără să-mi dau seama, cu
mulți ani în urmă, scriind un poem în care era vorba despre un ceas căruia
orele i-au căzut de mult, dar ale cărui arătătoare continua să se învârtească
arătând ceva care nu se vede. Pare să fie, acum îmi dau seama, inversul
situației din filmul lui Bergman: nu suntem în afara timpului, ci, dimpotrivă,
suntem vânturați fără oprire în miezul lui agitat, nesănătos. (…) Timpul trece
cu o asemenea viteză, încât mătură orele de pe cadrane, spulberă măsurile,
refuză să se lase împărțit, refuză să semnifice, pe când arătătoarele se învârt
disperate, nemaiștiind unde să se oprească pentru a arăta sfârșitul lumii.
Din nevoia de a răspunde acestei idei fixe, de a nu
risipi timpul, de a-l folosi în întreaga lui dimensiune, s-a născut povestea
fustei ”Europa Liberă”, o altă interpretare a mitului Penelopei, adaptată de
data aceasta, simbolizând întoarcerea, refacerea, nu a unei legături, ci a unei
eliberări, încă necunoscute. La
sfârșitul anilor 80, în perioada în care, ca orice român închis în stațiul său devenit
din ce în ce mai puțin privat, asculta împreună cu soțul, cu urechea lipită de
un aparat de radio, emisiunile transmise din lumea liberă, Ana Blandiana are
ideea de a umple timpul, petrecut astfel, cu ceva, cu o acțiune care să implice
totuși un act creator, și începe să-și croșeteze o fustă. Doar că, deși fusta
depășise de mult dimensiunile dorite, lucrul nu a fost întrerupt, trecând
dincolo de semnificația uzuală a obiectului în sine, devenind un simbol al mult
așteptatului deznodământ. Am continuat să
croșetez ascultând desfășurarea evenimentelor, fusta a devenit maxi, apoi în
timp ce se desfășura al 14-lea congres, iar la Berlin cădea Zidul, ajunsesem cu
andrelele până la pământ. (…) Când, în sfârșit, am ieșit cu toții în stradă,
n-o încheiasem încă și-mi amintesc și acum sentimental cu care – atunci, când
am reușit să revenim acasă pe sub gloanțele care șuierau în jurul
Radiodifuziunii, în vecinătatea căreia locuim – am smuls andrelele de pe
ochiuri și am deșirat râzâd vreo jumătate de metru de împletitură, pentru ca
fusta ”Europa Liberă” să devină o fustă utilă, bună de purtat.
Timpul ca obsesie, timpul ca metaforă dar și timpul ca temnicer, ipostază prezentată în
povestirea Cătușa, unde ceasul,
purtat în permanență, capătă semnificații surprinzătoare: ..domnul Bănulescu m-a întrebat de ce port ceas la mână. La început am
crezut că glumește și i-am răspuns și eu în glumă: ”Ca să știu pe ce vreme trăiesc”.
”Dar de ce vrei să știi?”, a continuat el, iar eu mi-am dat seama că vorbește
serios și n-am știut ce să răspund, atât mi se păreau de evidente motivele
pentru care purtarea ceasului era obligatore. Apoi el mi-a povestit că n-a avut
niciodată în viață un ceas și că, în momentul în care și-ar cumpăra unul, ar
considera că a încetat să fie un om liber.
Ana Blandiana nu se dezminte ca poetă nici în acest
volum de proză, unele povestiri sunt adevărate poeme, dealtfel eu am văzut
poezia peste tot, de aceea, iată, tot ce am scris până acum vorbește despre
felul în care am perceput eu acest Fals
tratat de manipulare, care ar putea să difere foarte mult de ceea ce ar
considera altcineva ca fiind esența întregii scrieri. Zidul, Modelele, Fostele aripi, sunt, în accepțiunea mea, exemple
cu care îmi justific afirmația. Și nu mă pot opri să nu citez, îndemnând la
lectura cărții în ansamblu, singurul sens pe care-l pot da textului meu: Dar
lumea nu este o ispită, ci o amenințare continuă de care sunt singură vinovată.
Este ca și cum m-aș fi așezat în zidul pe care m-am apucat să-l zidesc singură
în jurul meu (…) și, deodată, când zidul era aproape gata și, în orice caz, eu
nu mai puteam să mă smulg din el, am simțit că nu mai sunt atât de sigură că
zidul folosește sau va folosi la ceva, că poate totul n-a fost decât o
concluzie greșită, o formă de exaltare sau chiar o prostie, și că tot ce-mi mai
rămâne de făcut, în puținul timp care îmi mai rămăsese, era să povestesc cum
s-a întâmplat (…) Pentru asta trebuia însă să-mi pot elibera cel puțin o mână, cea cu care scriu, să am puterea de a
face acest efort care, dealtfel, s-ar putea să dărâme o parte din zid… Este
exemplul unui text poem în primul rând datorită imaginii, pentru că poezia
operează cu imagini, dar și pentru că
înlăuntrul lui își face loc un alt mit, cel al sacrificiului pentru creație,
dar inversat și de data asta (ca în cazul Penelopei). Pentru că jertfa nu
constă în zidirea unei ființe vii pentru durabilitatea operei, ci eliberarea
din zid, pentru desăvârșirea ei.
Manipulările la care a fost supusă autoarea, bună
parte dintre ele, poartă pecetea întunecaților ani de dictatură comunistă, prin
care a trecut plătind cu multe umilințe condiția de fiică a unui fost deținut
politic, care s-a încăpățânat să-și păstreze demnitatea și să nu se abată de la
principiile morale ce i-au fost sădite prin educație, în familie. Sunt multe
povestiri care ilustrează această perioadă, lipsurile și suferințele nu doar
personale ci ale unui neam întreg. Dar textele din care răzbate cea mai mare
durere, sunt cele care fac referire la rănile sufletești apărute după decembrie
'89. Sentimentul zădărniciei, al pierderii unui timp prețios (iată, iar această
obsesie!) în detrimentul scrisului, implicându-se în acțiuni sociale menite a
schimba pentru totdeauna cursul istoriei (vezi rolul major avut în crearea
Alianței civice și refuzul de a primi funcții și demnități publice, prin care
n-a reușit decât să-și atragă mai multă antipatie, și chiar ură uneori, gestul
său punând în pericol imaginea noilor oameni politici și a încercării lor de
a-și ascunde adevăratele interese), lasă un pregnant gust amar nu doar
autoarei. Despre mult visata libertate, despre noii săi reprezentanți, cu
luciditate și precizie de bisturiu, o lăsăm pe Ana Blandiana să se pronunțe,
cât despre ziua de mâine, cine mai știe…Mă
jenez să spun despre libertate lucruri pe care pe vremuri riscam pentru a le spune; Democrația este un lucru minunat atâta vreme cât nu devine o formă de
lingușire a celor care votează; După ce
o viață întreagă am disprețuit
oportunismele, mi-e greu să respect deodată oportunitățile; Cei ce se
pregătesc să candideze nu învață ce să facă după ce vor fi aleși, ci cum să
vorbească și ce să facă pentru a fi aleși, victoria în alegeri devenind, din
mijloc, scop în sine.
Încercând să închei aceste rânduri, revin, aproape
fără voie, răsfoind cartea în alegerea unui idei de final, la obsesia autoarei,
din care, iată, mă împrumut și
eu,
realizând că devine și obsesia mea, cartea aceasta fiind ea însăși un
instrument de manipulare pentru cititorul său. Societatea de consum este o societate unde sunt de toate, cu excepția
timpului în care să te poți bucura de ele. O temă de gândire peste care nu
poți trece indiferent, îndemnând la reflecție nu doar artiștii, creatorii în
general, ci pe toți cei care își conștientizează condiția de muritori, cu
timpul limitat pentru a construi și lăsa în urmă …o urmă.