miercuri, 24 septembrie 2014

Viața mea ca manipulare

Așa s-ar fi putut numi cartea Anei Blandiana, apărută la Editura Humanitas, în 2013, care marchează trecerea prin miezul unor dificile perioade istorice și prin timpul subiectiv al autoarei. Cu prilejul unei  prezentări făcute volumului, în primăvara acestui an, la Cluj, Ana Blandiana afirma, întărind cele spuse în scris, că nu este vorba despre o carte de memorii, iar noțiunea de fals este valabilă în măsura în care nu e un tratat, ci doar o scriere caleidoscopică, manipularea fiind liantul bucăților, al poveștilor risipite aleatoriu în volum. Aceasta nu este o carte de memorii, chiar dacă uneori poate să lase această impresie. (…) Nu fac parte dintre scriitorii care se gândesc dinainte de a debuta la momentul în care vor ajunge să-și scrie memoriile, trudind pe parcursul întregii vieți ca secretari conștiincioși ai propriei deveniri sau ca arhivari ai gloriei ce va să vină. (…) Problema mea era să aflu unde greșeam, din moment ce tot ce făceam pentru a schimba ceva în jurul meu era în zadar. Sau poate că greșeala era chiar încăpățânarea de a încerca să schimb?
Dar dacă nu este un tratat, cartea aceasta ar putea fi considerată un ghid, unul de supraviețuire. Nu îndreptat spre viitor, nu pentru folosul unor experiențe ce ar putea să vină, ci unul orientat înspre trecut, esențial, obligatoriu de citit, pentru înțelegerea corectă a unei istorii  peste care patina timpului nu s-a așezat și rănile sunt proaspete.  Încă din copilărie autoarea a fost pusă în situația de a conștientiza acțiunile manipulatoare ale sistemului dictatorial care guverna societatea românească în acea perioadă, luând contact cu realitatea crudă a unei vieți în care libertatea era atent controlată. Prima amintire se referă la arestarea tatălui, preot acuzat de deținerea unei arme, strecurată în casă de către securitate cu prilejul unei percheziții.  Totul s-a întâmplat pe fondul absenței acestuia din încăpere, după ce l-au obligat cu un motiv oarecare să iasă, dar profitând și de absența ei, o fetița de 5 sau 6 ani, cu toate că părintele său o rugaseprintr-un gest, să rămână. Suferința simțită mai târziu, când mama a făcut-o să înțeleagă manevra prin care s-a putut comite acuzarea, dar și cea de după moartea tatălui, realizând că acesta știuse de poeziile ei publicate sub pseudonim și era extrem de mândru, precum și dezamăgirea provocată de un coleg, care s-a dezis de propriul tată arestat, pentru a-și putea publica fără restricție creațiile literare, o determină pe tânăra poetă de atunci să se maturizeze forțat, să se îndepărteze de generația ei, conștientizând dimensiunea  flagelului social. Mă simțeam ca o rană căreia i s-a smuls cu sălbăticie bandajul, și am decis să rămân așa – spune autoarea referindu-se la acel moment de cotitură al existenței sale.    
Dacă deosebirea dintre Istoria cu majuscule și o telenovela oarecare nici nu e chiar atât de mare: doar că numai pe una dintre ele o scrie Dumnezeu, deosebirea dintre adolescenta care trăiește istoria și tinerii de azi, care nu știu nimic despre ea, e imensă. Aflată într-un periplu prin școli și licee spre a le vorbi elevilor despre Memorialul Sighet, Ana Blandiana descrie cu amărăciune șocul avut în momentul în care observă cât de puțin se știe și se învață despre  perioada comunistă, și cât de diminuat este interesul tinerilor pentru istoria recentă. Deoarece o repovestire ar scădea efectul asupra cititorului mă voi rezuma să citez întocmai: O anumită confuzie plutind în aer a provocat însă un hiatus al comunicării care m-a împiedicat să continui. ”Cine știe ce este o mineriadă?”, am întrebat la rândul meu, șocată de propria mea bănuială. După o tăcere, mai mult nedumerită decât jenată, după ce, din ce în ce mai uluită, am încercat să-i ajut spunându-le că este vorba de o creație lingvistică românească denumind un moment al istoriei noastre recente, două degete șovăitoare s-au ridicat și o fetiță mi-a spus, pe un ton mai curând interogativ, că ar putea fi vorba de o formă de luptă a minerilor care, în semn de protest, se închid în mină cerând salarii mai mari. (…) Șocată de incident, am pus aceeași întrebare, de alte trei sau patru ori, în următoarele zile, unor tineri sub 20 de ani, cu același efect. De altfel, nu mă îndoiesc, că dacă mineriadele sunt forme de luptă ale minerilor pentru o viață mai bună, Securitatea trebuie să fie, în percepția lor, o firmă de protecție și pază…
Așa cum arătam încă de la început, povestirile nu urmează o ordine cronologică, ceea ce, pe de o parte, le conferă independență, ele pot fi citite separat, dar trădează și o scriere neunitară în timp, o dovadă că au fost scrise în momente diferite. Raționamentul pentru care ele au căpătat această înșiruire este cu siguranță în concordanță cu sentimentele stârnite de amintirea lor  în sufletul celei care le-a trait. Este o carte despre care autoarea spune: Aceasta este prima dintre cărțile mele pe care am scris-o fără bucurie, chiar cu un anumit resentiment născut din obligația de a o scrie,  având nevoie așadar de scrierea ei ca de un remediu, o terapie fără de care rănile vechi, și mai noi, nu se pot închide. Nu am scris această carte pentru a transmite un adevăr pe care eu îl dețin, ci pentru a găsi un adevăr de care eu am nevoie. Sensul ei nu este să acopere, ci să descopere ceva. Și descoperă, pentru că autoarea nu se sfiește să dea nume, în unele cazuri, sau să facă trimiteri destul de exacte în altele, către personaje pe care le numește răspunzătoare de evoluția evenimentelor și care încă ne sunt contemporane.  Dar, în același timp, cartea este terenul pe care se întâlnesc și se confruntă obsesii, idealuri, concepții despre lume, viață, moarte, artă, literatură și politică.
Una dintre obsesiile majore, ale artistului în general, ale scriitorului în acest caz, este cea a trecerii timpului. Spaima de pierdere a timpului golește timpul într-un mod dramatic de orice conținut. De teamă că va trece, nu reușesc să fac nimic altceva decât să încerc să-l folosesc cât mai complet. Iar emoția, graba și zgârcenia că în tot acest timp el se risipește nefolosit în întregime fac să-mi tremure mâinile, incapabile să-l rețină și să-l împiedice să mi se scurgă printre degete. Fragmente care să exprime esența citatului anterior se regăsesc pe tot parcursul cărții, raportându-se nu doar la propria persoană ci și la cei pentru a căror operă scriitoarea nutrește o admirație aparte. Iată un caz elocvent, referirea la vizita făcută, împreună cu soțul său, în America, lui Mircea Eliade: Acum, când am cu aproximație vârsta pe care o avea atunci Eliade, când îmi pare rău de fiecare minut pe care îl pierd altfel decât scriind, mărinimia lui de a programa o zi întreagă pentru a cunoaște doi scriitori tineri veniți de acasă, îmi apare profund tulburătoare, aproape nefirească. Legată de această spaimă, izvorâtă din conștientizarea mult prea scurtei perioade rezervate creației, este și dorința, exprimată atât de tranșant, de izolare, de retragere în asceză pentru a se dedica exclusiv scrisului. Toată viața nu mi-am dorit decât să fiu singură, spune scriitoarea și îmi amintesc că o dorință similară am găsit la Jeni Acterian, în jurnalul său, și, cu siguranță, se regăsește și la alți scriitori și artiști, actul creației cerând imperios disponibilitate absolută și sacrificiu personal. Dar ceea ce legitimează ideea că obsesia trecerii timpului e prioritară în acest volum, este ultima povestire, Orologiul fără ore, text încărcat de poezie, o metaforă completă și complexă prin care, dacă mai era nevoie, Ana Blandiana își justifică obsesia. Cele trei orologii, alese pentru a exemplifica mesajul, sunt, fiecare în parte, motiv de meditație și aprofundare a, poate, celei mai mari teme existențiale, efemeritatea noastră ca indivizi. Primul este orologiul din cimitirul evreiesc din Praga. (…) arătătoarele nu se mișcă înainte, ci înapoi, ele nu încearcă să măsoare viitorul, ci trecutul. Ceasornicul este acolo nu pentru a măsura viața, ci moartea. (…) Acele care merg îndărăt, nu se mișcă în afara ta, ci te antrenează, fără să te întrebe, în incredibila lor mișcare, te târăsc înapoi într-o moarte despre care nici nu știi dacă este a ta. Cel de-al doilea este orologiul fără arătătoare dintr-un celebru film al lui Ingmar Bergman. (…) În mod evident, timpul continua să existe – orele sunt acolo – dar rămâne fără întrebuințare, băltit inexplicabil. (…) Eram pierduți tocmai pentru că nu înțelegeam ce putea fi ”în afara lui”, așa cum nu poți înțelege cu adevărat ce este vidul. Cel de-al treilea tip de ceasornic, ieșit din propria sa definiție, l-am inventat eu. Am făcut-o aproape fără să-mi dau seama, cu mulți ani în urmă, scriind un poem în care era vorba despre un ceas căruia orele i-au căzut de mult, dar ale cărui arătătoare continua să se învârtească arătând ceva care nu se vede. Pare să fie, acum îmi dau seama, inversul situației din filmul lui Bergman: nu suntem în afara timpului, ci, dimpotrivă, suntem vânturați fără oprire în miezul lui agitat, nesănătos. (…) Timpul trece cu o asemenea viteză, încât mătură orele de pe cadrane, spulberă măsurile, refuză să se lase împărțit, refuză să semnifice, pe când arătătoarele se învârt disperate, nemaiștiind unde să se oprească pentru a arăta sfârșitul lumii.
Din nevoia de a răspunde acestei idei fixe, de a nu risipi timpul, de a-l folosi în întreaga lui dimensiune, s-a născut povestea fustei ”Europa Liberă”, o altă interpretare a mitului Penelopei, adaptată de data aceasta, simbolizând întoarcerea, refacerea, nu a unei legături, ci a unei eliberări, încă necunoscute.  La sfârșitul anilor 80, în perioada în care, ca orice român închis în stațiul său devenit din ce în ce mai puțin privat, asculta împreună cu soțul, cu urechea lipită de un aparat de radio, emisiunile transmise din lumea liberă, Ana Blandiana are ideea de a umple timpul, petrecut astfel, cu ceva, cu o acțiune care să implice totuși un act creator, și începe să-și croșeteze o fustă. Doar că, deși fusta depășise de mult dimensiunile dorite, lucrul nu a fost întrerupt, trecând dincolo de semnificația uzuală a obiectului în sine, devenind un simbol al mult așteptatului deznodământ. Am continuat să croșetez ascultând desfășurarea evenimentelor, fusta a devenit maxi, apoi în timp ce se desfășura al 14-lea congres, iar la Berlin cădea Zidul, ajunsesem cu andrelele până la pământ. (…) Când, în sfârșit, am ieșit cu toții în stradă, n-o încheiasem încă și-mi amintesc și acum sentimental cu care – atunci, când am reușit să revenim acasă pe sub gloanțele care șuierau în jurul Radiodifuziunii, în vecinătatea căreia locuim – am smuls andrelele de pe ochiuri și am deșirat râzâd vreo jumătate de metru de împletitură, pentru ca fusta ”Europa Liberă” să devină o fustă utilă, bună de purtat. 
Timpul ca obsesie, timpul ca metaforă dar și  timpul ca temnicer, ipostază prezentată în povestirea Cătușa, unde ceasul, purtat în permanență, capătă semnificații surprinzătoare: ..domnul Bănulescu m-a întrebat de ce port ceas la mână. La început am crezut că glumește și i-am răspuns și eu în glumă: ”Ca să știu pe ce vreme trăiesc”. ”Dar de ce vrei să știi?”, a continuat el, iar eu mi-am dat seama că vorbește serios și n-am știut ce să răspund, atât mi se păreau de evidente motivele pentru care purtarea ceasului era obligatore. Apoi el mi-a povestit că n-a avut niciodată în viață un ceas și că, în momentul în care și-ar cumpăra unul, ar considera că a încetat să fie un om liber.
Ana Blandiana nu se dezminte ca poetă nici în acest volum de proză, unele povestiri sunt adevărate poeme, dealtfel eu am văzut poezia peste tot, de aceea, iată, tot ce am scris până acum vorbește despre felul în care am perceput eu acest Fals tratat de manipulare, care ar putea să difere foarte mult de ceea ce ar considera altcineva ca fiind esența  întregii scrieri. Zidul, Modelele, Fostele aripi, sunt, în accepțiunea mea, exemple cu care îmi justific afirmația. Și nu mă pot opri să nu citez, îndemnând la lectura cărții în ansamblu, singurul sens pe care-l pot da textului meu:  Dar lumea nu este o ispită, ci o amenințare continuă de care sunt singură vinovată. Este ca și cum m-aș fi așezat în zidul pe care m-am apucat să-l zidesc singură în jurul meu (…) și, deodată, când zidul era aproape gata și, în orice caz, eu nu mai puteam să mă smulg din el, am simțit că nu mai sunt atât de sigură că zidul folosește sau va folosi la ceva, că poate totul n-a fost decât o concluzie greșită, o formă de exaltare sau chiar o prostie, și că tot ce-mi mai rămâne de făcut, în puținul timp care îmi mai rămăsese, era să povestesc cum s-a întâmplat (…) Pentru asta trebuia însă să-mi pot elibera cel puțin  o mână, cea cu care scriu, să am puterea de a face acest efort care, dealtfel, s-ar putea să dărâme o parte din zid… Este exemplul unui text poem în primul rând datorită imaginii, pentru că poezia operează cu  imagini, dar și pentru că înlăuntrul lui își face loc un alt mit, cel al sacrificiului pentru creație, dar inversat și de data asta (ca în cazul Penelopei). Pentru că jertfa nu constă în zidirea unei ființe vii pentru durabilitatea operei, ci eliberarea din zid, pentru desăvârșirea ei.
Manipulările la care a fost supusă autoarea, bună parte dintre ele, poartă pecetea întunecaților ani de dictatură comunistă, prin care a trecut plătind cu multe umilințe condiția de fiică a unui fost deținut politic, care s-a încăpățânat să-și păstreze demnitatea și să nu se abată de la principiile morale ce i-au fost sădite prin educație, în familie. Sunt multe povestiri care ilustrează această perioadă, lipsurile și suferințele nu doar personale ci ale unui neam întreg. Dar textele din care răzbate cea mai mare durere, sunt cele care fac referire la rănile sufletești apărute după decembrie '89. Sentimentul zădărniciei, al pierderii unui timp prețios (iată, iar această obsesie!) în detrimentul scrisului, implicându-se în acțiuni sociale menite a schimba pentru totdeauna cursul istoriei (vezi rolul major avut în crearea Alianței civice și refuzul de a primi funcții și demnități publice, prin care n-a reușit decât să-și atragă mai multă antipatie, și chiar ură uneori, gestul său punând în pericol imaginea noilor oameni politici și a încercării lor de a-și ascunde adevăratele interese), lasă un pregnant gust amar nu doar autoarei. Despre mult visata libertate, despre noii săi reprezentanți, cu luciditate și precizie de bisturiu, o lăsăm pe Ana Blandiana să se pronunțe, cât despre ziua de mâine, cine mai știe…Mă jenez să spun despre libertate lucruri pe care pe vremuri riscam pentru a le spune; Democrația este un lucru minunat atâta vreme cât nu devine o formă de lingușire a celor care  votează; După ce o viață întreagă am disprețuit  oportunismele, mi-e greu să respect deodată oportunitățile; Cei ce se pregătesc să candideze nu învață ce să facă după ce vor fi aleși, ci cum să vorbească și ce să facă pentru a fi aleși, victoria în alegeri devenind, din mijloc, scop în sine.
Încercând să închei aceste rânduri, revin, aproape fără voie, răsfoind cartea în alegerea unui idei de final, la obsesia autoarei, din care, iată, mă împrumut și eu, realizând că devine și obsesia mea, cartea aceasta fiind ea însăși un instrument de manipulare pentru cititorul său. Societatea de consum este o societate unde sunt de toate, cu excepția timpului în care să te poți bucura de ele. O temă de gândire peste care nu poți trece indiferent, îndemnând la reflecție nu doar artiștii, creatorii în general, ci pe toți cei care își conștientizează condiția de muritori, cu timpul limitat pentru a construi și lăsa în urmă …o urmă.


                                                                                                   Ani Bradea

duminică, 14 septembrie 2014

O zi de leac

      Pe 14 septembrie e Înălţarea Sfintei Cruci, cea mai veche dintre sărbătorile ortodoxe. Despre istoricul sărbătorii circulă mai multe variante, de la o bătălie a împăratului Constantin împotriva lui Maxenţiu, un persecutor al creştinilor (307-312), la înălţarea pe muntele Golgotei a crucii pe care a fost răstignit Isus, la un 14 septembrie 335. Însă nu despre însemnătatea, din punct de vedere al doctrinei creştine, vreau să pomenesc eu aici, ci despre  tradiţiile şi obicieiurile acestei zile, pe care le-am trăit în copilărie şi pe care mă străduiesc să nu le pierd.
      Sunt convinsă că nu doar eu ci oricine a avut privilegiul să trăiască în preajma bunicilor ar spune acelaşi lucru: că sunt cele mai minunate fiinţe de pe pământ, cele mai ocrotitoare şi că pe cele mai importante lucruri de la ei le-am aflat. Eu am crescut în preajma a două bunici, niciun bunic din păcate, iar cea pentru care am aproape un cult a plecat de lângă mine acum mai bine de douăzeci de ani. Sunt atât de numeroase amintirile mele legate de ea, învăluite într-o magie ce se recreează de fiecare dată când gândul meu o cheamă (şi asta se întâmplă destul de des), încât cred că n-ar fi rău să le scriu undeva, pentru că „şi uitarea, e scrisă-n legile-omeneşti”, vorba poetului. Asta adăugat la ceea ce se spune, că noi ne moştenim spiritual şi chiar genetic bunicii şi nu părinţii, ar constitui până la urmă o datorie.
      Ziua crucii a avut întotdeauna o importanţă aparte, plină de mister, pe care bunica l-a întreţinut an de an, şi care a rămas intact pentru mine până-n ziua de azi. Era sfârşitul vacanţei de vară, nu-mi amintesc de zile de 14 septembrie cu ploaie, de fiecare dată un soare blând îşi curgea razele cu moliciunea mierii pe sticla ferestrei şi, sărbătoare fiind, plecam cu bunica să colindăm câmpiile şi livezile. Adunam plante de leac, fiindcă ea spunea că toate plantele culese şi puse la uscat în această zi au proprietăţi magice. Dar nu numai plantele ci şi fructele toamnei, mere, prune, uscate şi puse în podul casei erau păstrate cu sfinţenie pentru afecţiuni neprevăzute. De ziua crucii bunica alegea un dovleac mare şi sănătos, pe care îl tăia în felii nu prea subţiri şi-l punea deasemenea în pod. Acesta avea mai multe roluri şi cea mai mare importanță între toate plantele, fructele şi legumele culese. Dacă se întâmpla ca peste iarnă, sau până la următoarea sărbătoare a crucii, cineva din familie să sufere din cauza unei arsuri, de pildă, bunica se urca în pod, lua câteva felii uscate de dovleac şi le înmuia în apă, apoi le aplica direct peste rană, după care înfăşura locul cu un bandaj. Suferinţa înceta în scurtă vreme şi partea afectată se vindeca repede! Deasemenea seminţele sale, consumate ca atare, calmau nevralgiile. Dovleacul însă mai avea o utilitate. Pus în podul casei el apăra locuinţa de trăznete, scop în care era ajutat şi de crenguţele de tei, cu care ne împodobeam casa şi poarta la Rusalii şi care după ce se uscau se păstrau din acelaşi motiv, protejau casa de nenorociri. Pentru mine participarea la culesul din ziua crucii, aşezatul plantelor la uscat, cu mare grijă, bunica se comporta ceremonios tot timpul, era un fel de ritual şi mă simţeam extrem de importantă că sunt făcută părtaşă, pentru că nimeni altcineva din familie nu o însoţea pe bunica în acea zi. Parcă o văd aievea, înaltă, zveltă, frumoasă (bunica mea a fost o femeie frumoasă până la cei şaptezeşi şi şase de ani ai săi când a plecat...), aplecată asupra unei plante, luminoasă, surâzătoare, mângâind frunzele şi soptind ceva ce doar ea ştia, eu nu am reuşit să înţeleg niciodată şi nici nu am întrebat-o, din păcate. Acum aş întreba-o şi multe altele aş vrea să ştiu, dar ea nu-mi mai poate răspunde, pentru că ea e un înger.
        Odată cu ziua crucii înceta şi  frica mea teribilă de şerpi. Bunica spunea că în această zi toate târâtoarele intră în pământ până primăvara, aşa că nu mai exista pericolul de a le întâlni pe fâneţele cosite, unde, uneori, de sub talpa încălţării ţâşnea pe neaşteptate o şopârlă. Primăvara, în postul Paştelui, era interzis să pomenim de şerpi, pentru că, zicea ea, de câte ori vei pomeni un şarpe de atâtea ori vei întâlni unul în timpul verii. Mă temeam foarte tare de avertizarea asta, până într-atât încât îmi imaginam că şi gândul nerostit poate fi o încălcare a interdicţiei.    
         Azi a fost 14 septembrie, ziua crucii, soarele copilăriei mele s-a ascuns și a stat să plouă încă de dimineață, dar asta nu m-a împiedicat să trăiesc această zi așa cum știu, cum am învățat că se cuvine, de când am început să pricep ce e pe lumea asta. Și voi continua să colind de fiecare dată pe 14 septembrie câmpiile şi dealurile în căutarea plantelor de leac, pe care le voi usca şi le voi păstra cu mare grijă încă un an, pentru că magia trebuie reinventată, iar şi iar...

vineri, 12 septembrie 2014

Heraldici șterse

     L-am cunoscut pe Vasile Negrean într-o fierbinte zi de 4 august 2011, tocmai împlinise vârstă de 90 de ani. Am stat de vorbă în cămăruța sa, după ce m-a primit curtenitor, sărutându-mi mâna și întrebându-mă cu ce îmi poate fi de folos. Îmbrăcat frumos, cu o cămaşă albă cu guler scrobit (nepoata sa îmi spunea că se pregătise special pentru vizita mea) şi pantaloni de pâslă, uşor bufanţi în partea de sus şi mulaţi pe glezne, de un verde milităresc, amintind de moda unor vremuri necunoscute mie, dar cu atât mai misterioase, m-a impresionat cu sprinteneala minții şi m-a cucerit cu poveştile, relatate cu atâta exactitate, scoase prompt dintr-o memorie ordonată, ca o enciclopedie. Crâmpei de istorie vie, baciu Lica, aşa-i spun apropiaţii, mi-a dăruit, în răcoarea odăii sale de pământ(casa fiindu-i construită din paiantă, un amestec de pământ şi paie, care ne-a ocrotit de vipia de afară), un soi de călătorie în timp.
     Când i-am spus că doresc să scriu o carte despre familia nobiliară, care a trăit în sat şi al cărei conac încă există, a zâmbit, spunându-mi că amintirile legate de perioada aceea sunt mult mai vii decât cele de săptămâna trecută. Mi-a mărturisit că a mai discutat și cu alţii, printre care profesorul Ciuclea, cel care a scris monografia satului,  apoi s-a așezat pe povestit, cronologic, începând din copilărie, ca și cum ar fi știut că așa îmi doream și eu să-l rog să-și amintească. Fascinant personaj, fascinantă mintea și memoria sa, îmi enumera la un moment dat toate statele Europei, cu număr de populație şi capitale, cum învățase în școala primară. Și-mi spunea că nu înțelege ce învață copiii din ziua de azi la școală:
    Eu stau la poartă doamnă, că oricum nu mai pot nimic să lucrez la vârsta asta, și vin copiii de la școală, și-i întreb de una, de alta, din geografie, din istorie, dar nu știu deloc sa-mi răspundă, așa că mă întreb ce-i învață oare acolo, că nu știu de niciunele!
.....................................................................................................................................
    Călătorului, care străbate drumul județean BH 108 I, din direcția localității Aștileu spre Vadu Crișului, prima localitate ce-i apare în cale, după ce lasă pe partea dreaptă a direcției de mers silueta înnegrită de fum a unei fabrici de cărămidă, este satul Butan. Aflat în componența comunei Măgești, Butanul este atestat documentar la 1552, cu denumirea maghiară de Rekosd[1]. Denumirea care va fi însă regăsită ulterior în hărțile topografice, extrasele de carte funciară sau registrele de stare civilă, este aceea de Rikosd. Scriitorul de limbă maghiară Dukrét Géza, în lucrarea ”Épitett örökségünk Bihar Megyébén” (p.125), spune despre localitatea Butan că este situată în stânga Crișului Repede, de-a lungul căii ferate și că ar fi fost pădure regală pe timpuri. Dukrét Géza confirmă ca primă atestare documentară a acestei localități anul 1552, dar denumirea ar fi fost aceea de Rekasdh. Mai târziu, la 1692, devine Rékosd iar la 1851 numele localității se menționează a fi Rikosd. Același autor precizează că, denumirea localității în limba maghiară provine din cuvântul de origine slavă reka și înseamnă râu. Locuitorii satului sunt cu preponderență români de religie ortodoxă, biserica lor a fost ridicată în anul 1877 dar dat fiind atestarea documentară se spune că satul a avut o biserică mult mai veche, aflată undeva pe deal în apropierea cimitirului[2].
       Coborând o panta domoală, drumul județean se odihnește puțin, pentru ca mai apoi să-și reia traseul șerpuitor prin inima satelor pe care le străbate. Acolo, la locul de popas, ieșind din șirul caselor aliniate la stradă, la capătul unor alei ce au îngropat sub ele urmele copitelor cailor și ale roților de trăsură, se înalță semeț și mândru fostul conac al familiei Juricskay. Azi sediu de școală, clădirea se remarcă prin stilul arhitectural deosebit, prin acea eleganță și frumusețe pe care tendințele moderne nu au putut-o estompa. A fost renovată în câteva rânduri, dar fie n-au știut, fie n-au vrut să țină seama de arhitectură, cei ce au contribuit la renovări au mutilat chipul unei frumoase clădiri despre care Dukrét Géza[3] spunea că aparține stilului eclectic. Fațada principală, care cuprindea peronul pentru trăsuri, a fost zidită adăugându-i-se ușă și ferestre de o altă formă și construcție decât restul clădirii, din dorința, probabilă, de a adăuga un spațiu interior în plus. Forma superior-concavă a ferestrelor originale amintește de arhitectura barocă, mai exact de stilul baroc transilvănean, dezvoltat în sec. XVIII – XIX, ca urmare a integrării Principatului Transilvaniei în Imperiul Austriac. Acest design al ferestrelor mai poate fi văzut la Castelul de vănătoare Zichy de la Poiana Florilor, sau la Palatul Bánffy din Cluj, clădire care în prezent adăpostește Muzeul de artă al oraşului.
....................................................................................................................................
       Interlocutorul meu, privește cu coada ochiului cutia cu pișcoturi pe care i-am adus-o în dar. Se bucură de dulciuri la fel ca un copil, îmi spusese nepoata sa la telefon, când am stabilit întâlnirea. Îl îndemn să-mi povestestească despre conac și despre imaginea de altădată a proprietății. 
        Înainte de al doilea război mondial, își începe sfătos povestea, proprietatea de la Butan era înfloritoare. Conacul, parcul și împrejurimile erau superbe, frumos îngrijite. În curtea largă, precum și în grădină, existau alei pentru plimbare, străjuite de o parte și de alta de trandafiri. Toată proprietatea era îngrădită cu gard viu și mărginită de nuci. Livada cuprindea toate tipurile de pomi fructiferi, iar sus pe deal era o minunată plantație de brazi. La circa 100 de metri de conac, într-un spațiu situat între două văi, a existat un gorun falnic, foarte bătrân, cu o tulpină ce nu putea fi cuprinsă de mai multe persoane, sub care familia avea amenajat spaţiu de odihnă, la umbră, cu masă și locuri de șezut. Sistemul de iluminat al parcului și al conacului era unul modern, cu gaz, adus de la Viena. Camerele erau mari, somptuoase, coridoarele spațioase și scările monumentale, din piatră cioplită, executate de meșteri italieni.  La cimitirul familiei, amplasat sub o coastă de deal împădurită, se ajungea printr-o alee deasemenea mărginită de trandafiri. Azi, traversezi canalul hidro (construit în anii '50), urci panta ușor abruptă a dealului din apropiere și descoperi câteva pietre funerare, purtând inscripții ale numelor, celor ce-și dorm somnul de veci în „temeteul domnului”(toponim local însemnând cimitirul domnului, în sensul de al stăpânului). Multe dintre aceste pietre sunt rupte, altele scrijelite. Locul unde e amplasat cimitirul oferă o panoramă superbă a localității, până departe, spre malurile Crișului Repede și dincolo de ele.
     Obosit, baciu Lica face o pauză, cu mișcări tremurânde soarbe o înghițitură din cana lui albastră, probabil licoarea e un ceai amar fiindcă se strâmbă puțin, apoi privirea îi alunecă pe fereastra de la stradă, dar nu privește afară pur și simplu, ci undeva mult mai departe. Se lasă o tăcere și eu nu îndrăznesc să o tulbur.
     Eu nu i-am cunoscut pe toți, înnoadă el povestea întorcându-se brusc spre mine, doar pe ultimul l-am știut bine, pe Domnișorul. I se spunea așa pentru că era feciorul Domnului, al celui care a adunat toată averea, dar și pentru că s-a căsătorit târziu, a fost multă vreme flăcău tomnatec. Era un bărbat frumos, foarte elegant și cu mult succes la femei. Avea multe iubite în sat și în  împrejurimi. Înainte de căsătorie locuia la conac, dar după aceea s-a mutat la casa cealaltă din Butan, unde a rămas până la moartea sa. Pleca mereu să-și inspecteze pământurile, călare pe un cal alb, de fapt o iapă foarte frumoasă pe care o folosea doar la călărie și pe care nu o putea încăleca nimeni altcineva. Era iubit de săteni, dacă avea de lucru convoca imediat oamenii la clacă, îi plătea şi-i trata foarte bine cu mâncare și băutură. O astfel de activitate se termina de obicei cu o petrecere pentru că Domnișorul așa se simțea bine. Dacă vreun țăran, care fusese la lucru, mergea a doua zi să-i ceară o căruță de lemne, acesta îi dădea o pereche de boi să meargă în pădure să-și aducă lemne. Era pasionat de vânătoare, veneau des oaspeți la conac cu ocazia vânătorilor organizate. Se împușcau de regulă iepuri, iar gonacii erau oameni din sat. Întreținea relații de prietenie cu familii nobiliare din zonă. A avut niște prieteni care veneau în vizită pe motocicletă, evenimentul constituind o premieră în localitate, deliciul sătenilor care ieșeau pe la porți.
     În toamna anului 1940 în conacul familiei Juricskay s-a instalat o companie de grăniceri unguri. Tot în această perioadă Domnișorul a început să vândă din pământul familiei. Prima dată a vândut pentru un frate al său, care făcuse niște datorii la Budapesta. Când au venit rușii, românii l-au ascuns, împreună cu toată familia și așa a scăpat. Ei căutau mai ales kulak (chiaburi-boieri) și hazaika, adică femei. După prima expropriere Domnișorul a continuat să vândă pământ, a avut un presentiment al vremurilor ce au urmat. Vindea pământul la cine se nimerea și la cine îi dădea banii mai repede. Bârfitorii satului începuseră să-l vorbească de rău, că vindea toată averea moștenită de la părinții săi. Reforma agrară, marea expropriere din 1945, l-a deposedat de tot ce-i mai rămăsese. Momentul a avut un impact major asupra psihicului, Domnișorul a suferit un șoc, care l-a făcut să cadă iremediabil în patima alcoolului. Oamenii erau bucuroși că au primit pământ, unora nici nu le venea să creadă. Au tăiat brazii și copacii ornamentali, au scos din rădăcini toți pomii fructiferi și vița de vie, au desființat aleile și au început să-și are parcelele. Ca o prevestire a vremurilor ce aveau să vină Domnișorul le-a spus: nu vă bucurați că astăzi ia pământul de la noi, că va veni vremea ca mâine, când o să-l ia și de la voi! În vremea asta foștii servitori ai familiei au devenit activiști de partid, au primit funcții în partidul comunist, iar Domnișorul a fost trimis la ”reeducare”, pe șantierul canalului hidro, care atunci se construia. A căzut bolnav la pat, într-o cămăruță din casa în care trăise cu familia sa și care avea acum alt proprietar, cerând mereu să i se aducă băutură. De fapt numai atunci când bea alcool devenea coerent, în rest halucinațiile unei lumi, în care doar mintea sa mai trăia, îi bântuiau existența. Scene de vânătoare, activitate pe care o iubise atât de mult, îi înfierbântau imaginația și trupul chinuit de boală și agonie.  S-a stins într-un sfârșit de primăvară, la 29 mai 1967, lăsând o lume care nu mai semăna deloc cu aceea în care venise el, în urmă cu mai bine de șaizeci și cinci de ani. A fost înmormântat în cimitirul familiei.
      Da, l-am cunoscut bine, săracul, nu a avut parte de o viață îndelungată și nici așa plină de bine, ca a altora din neamul său, mi-a fost milă de el, chiar dacă tata a avut câteva conflicte cu el la naționalizare. Tata a fost birău, spune baciu Lica, ridicând mândru privirea, și, nemaiputându-se abține, apucă de pe masă cutia cu pișcoturi, rupându-i ambalajul cu gesturi febrile.





[1] Coriolan Suciu, Istoric al localităților din Transilvania, p. 115
[2] I.N.Ciuclea, Măgești 500 ani, ed. Treira Oradea, 2007, p. 31
[3] Dukrét Géza, Épitett örökségünk Bihar megyében, ed. Europrint, Oradea, 2009,p. 125