joi, 31 iulie 2014

Cuibul liniștit



          Balcic Micul paradis al României Mari, cartea cunoscutului istoric Lucian Boia, apărută la editura Humanitas la începutul anului 2014, s-a vândut încă înainte de lansarea ei pe piață, prin precomenzi la librăriile online. Nu știu dacă interesul cititorului român pentru istorie este adevăratul motiv al succesului, sau, mai degrabă, mitul unui tărâm plin de mister, o Mecca a pictorilor și nu numai, mit readus la viață după 1989, din care s-au născut numeroase povești și legende, valorificate azi de către vecinii noștri de peste Dunăre în ghiduri turistice ”condimentate” cu povești din budoarul reginei Maria. Totul, remarcabil de neadevărat – ne asigură autorul. Limbajul textului nu este unul sec, specific scrierilor cu caracter istoric, ba din contră abordarea e una oarecum artistică, unind cele douăzeci de capitole, care tratează fiecare o temă distinctă, într-un tot unitar. Intenția autorului e declinată încă din Cuvânt înainte: Subiectul acestei cărți este Balcicul: Balcicul în perioada lui românească, din 1913 până în 1940. Un Balcic real și imaginar totodată: așa cum l-au văzut, așa cum l-au vrut românii: un colț altfel pe harta României, un fel de paradis, un loc, poate, al unor noi începuturi. (...) În cea mai mare parte, ceea ce urmează e însă rodul investigației proprii, prioritate având fondurile de arhivă puțin sau deloc cercetate până acum. Pentru mine, în acest moment, aventura se încheie. Nu-mi rămâne decât să-l las pe cititor să-și spună cuvântul.
          Lectura este așadar una foarte accesibilă, iar datele istorice deloc cosmetizate: Nu Balcic visau românii atunci când s-au înverșunat să anexeze Cadrilaterul. Simțeau doar că trebuie să dobândeacă ceva. (...) Argumente de tot felul, însă, evident, nici un argument etnic în favoarea românilor(...) Cadrilaterul n-a fost pentru români o experiență prea fericită. Cert este că a întreținut o tensiune permanentă între România și Bulgaria. (...) Una peste alta, Cadrilaterul a adus românilor mai multe griji decât motive de satisfacție. Cu o excepție: o unică și splendidă excepție. Un dar neașteptat: Balcicul. Începând de aici, de la această ultimă afirmație, autorul ne poartă printr-o poveste, într-adevăr argumentată cu date istorice și demografice. Dar în mare parte aceasta este construită mai puțin din perspectiva unui cercetător obiectiv (chiar dacă apelează insistent la fondurile de arhivă), cât mai ales din aceea a artiștilor, care au lăsat posterității tablouri și însemnări valoroase despre un loc fermecător, a cărui irezistibilă atracție l-a transformat într-un mit, numit Balcic, Coasta de Argint, sau Nissa a României.
          Primii care au ajuns aici au fost pictorii, până atunci marea fiind o temă aproape absentă în pictura românească. Oferta vizuală pentru artiști era una neașteptată: ...Balcic, orașul înconjurat de stânci albicioase, dar și de creste împădurite, brăzdate de văi adânci, coborând vertiginos spre albastrul mării. Pentru ei a contat mai puțin lipsa infrastructurii și a condițiilor de locuit precare: Străzile și piețele sunt pline de gropi. Iluminatul, cu lămpi de petrol, dă o lumină cam chioară. Noaptea, ”cu oareșicare greutate își găsește omul casa, din cauza întunericului (...) Orașul e lipsit cu totul de lumină...la fiecare pas oamenii se împiedică de bolovani și gropi.” (”Doleanțele orașului Balcic”, în Ecoul, 10 ianuarie 1915)
          Dacă Balcicul este fiul artiștilor, așa cum Egiptul este fiul Nilului, este firesc să ocupe prim planul această prezentare a istoriei sale, prin ochii celor care i-au construit ființa spirituală și chiar cea arhitecturală și turistică. Pictorii, din fericire, nu se lăsau intimidați de gropi. Prea erau îmbătați de culorile și exotismul locului. Ei sunt, de fapt, cei care au creat sau au recreat Balcicul, l-au transfigurat în asemenea măsură încât ne e greu să mai distingem între realitate și imaginar; oare privim Balcicul cu ochii noștri sau îl vedem cu ochii lor? Cu toate resursele naturale de care dispunea, pentru dezvoltarea sa din punct de vedere turistic, Coasta de Argint (primul care a folosit această denumire a fost, aflăm în capitolul al doilea Românii și marea, geologul Gheorghe Murgoci la 1913, impresionat de strălucirea stâncilor calcaroase și lansând implicit o sfidare la adresa faimoasei Coaste de Azur) nu a trezit multă vreme interes pentru posibilii vizitatori și ”sezoniști”, și asta în special din cauza dificultăților de acces și a dezvoltării insuficiente a localității: Pentru turism, Balcicul era, într-adevăr, splendid dăruit, atât prin pitorescul lui natural, cât și printr-un pitoresc uman, nu mai puțin bătător la ochi. În totul, era diferit, era altfel. Dar pe cât era de dăruit, pe atât era de lipsit de toate cele. Nu exista cale ferată, iar drumurile de acces promiteau de la bun început o călătorie cu peripeții. Străzile nepavate ofereau cu generozitate gropi, praf sau noroi, în funcție de starea vremii. Nici canalizare, nici apă curentă, nici lumină electrică. Pentru unii – cu suflet de artist – neînsemnate impedimente, pentru alții, poate, ceva mai supărătoare.
           Printre pictorii care au ”invadat” Balcicul, unii construindu-și mai târziu case, alții venind doar vara, în sezon, făcând din acest loc o temă frecventă în pictura românească, sunt amintiți: Alexandru Satmary, Cecilia Cuțescu-Storck, cu soțul său sculptorul Frederick Storck, Samuel Mutzner, Iosif Iser, Gheorghe Petrașcu, Ion Teodorescu-Sion, Jean Al. Steriadi, Ștefan Dumitrescu, sau Paul Miracovici. Dar sunt și pictori care au „refuzat” Balcicul, dintre care, cel mai sceptic dintre sceptici, Nicolae Tonitza, căruia autorul îi rezervă un capitol întreg intitulat Convertirea lui Tonitza: Ani de-a rândul, Tonitza se încăpățânase să nu ajungă la Balcic. Îi stârnise un sentiment de respingere tocmai pictura Balcicului. I se părea fără interes și repetitivă. În interpretarea lui, cam simplificatoare, Iser crease aici un tip uman, iar Dărăscu, peisajul; după ei nu vedea decât epigoni, cu nesfârșite variațiuni pe aceeași temă. Aflăm, astfel, că pictorul a întreprins o călătorie pe Coasta de Argint ca un omagiu adus unui prieten dispărut, dar a căzut repede sub vraja locului, cum el însusși se confesează într-o scrisoare datată 5 august 1933 (N. Tonitza, Corespondență,1906-1939, editura Meridiane, București, 1978): În sfârșit, am parvenit să văd și eu Balcicul. Mi-l închipuiam, după tablourile pictorilor noștri, cu totul altfel. Între cum a fost pictat până acum și ceea ce este el în realitate e o enormă diferență. E mult mai fin, mult mai tandru, mult mai irizat. Nu e decorativ și mai ales nu e deloc brutal. E fantastic.(...) Deocamdată, ceea ce mă plictisește aici este afluența de sezoniști care aduc o notă de nesimțire și frivolitate în decorul acesta de basm, aproape religios... Dealtfel marele pictor își va atinge aici apogeul artistic, perioada petrecută la Balcic, încumetându-se chiar să rămână peste iarna, constituie etapa cea mai înaltă a creației lui Tonitza.
          Al doilea factor esențial în crearea Balcicului a fost Regina Maria. Ea a venit mai târziu și nu s-a lăsat cucerită de la prima vizită:  I-a plăcut Balcicul, dar așa cum îi plăceau multe locuri, n-a avut vreo tresărire specială. N-a fost dragoste la prima vedere. In Maria, regina României, Țara mea, ediția a III-a, Sibiu, 1919, carte din care autorul citează, găsim impresiile acestei prime călătorii: Balcicul este un târgușor pitoresc despre care ai zice că se rostogolește în valuri. În grupe murdare căsuțele lui turcești se cațără pe povârnișuri repezi, ca și cum ele ar sta să lunece pe încetul, atrase de apele de dedesubt. (...) Numai o dată am fost acolo, dar am o amintire vie a înfățișării lui neobișnuite, a mulțimii îngrămădite de fețe de toate spețele, a locuințelor ei mărunte, încântător suite una în capul celeilalte, așa încât păreau că numai cu greutate stau sprijinite pe niște coaste atât de răpezi și rupte. Cu toate acestea, din chiar însemnările sale, răzbate clar faptul că o scânteie s-a aprins încă de la această primă vizită, din care s-a născut mai apoi sentimentul de dragoste copleșitoare, ce avea să o lege pentru totdeauna de locul în care a dorit să-și lase inima la propriu. Odată cu cea de-a doua vizită a reginei s-a declanșat interesul său deosebit pentru această zonă, și începe perioada cu adevărat definitorie pentru ceea ce înțelegem azi prin Balcic. Lucian Boia punctează importanța interesului regal, și a susținerii pentru dezvoltarea și promovarea Coastei de Argint, în patru capitole ale cărții: Tenha Juvah; Scurtă cronică a ”Cuibului liniștit”(care include și o serie de fotografii de epocă); Primarul și regina, precum și Dispariția reginei, unde citim despre despărțirea Mariei de Balcic, de fapt despre moartea sa, căci doar ea a putut-o îndepărta de ”iubitul Tenha Juvah” cum și-a numit ea ”cuibul liniștit” în turcește. Pe parcursul acestor capitole sunt descrise atât achiziționarea terenurilor care au dus la domeniul de mai târziu, cât și detaliile privind construcția vilei, dar și implicarea efectivă în viața comunității și a problemelor ei, relația sa cu administrația locală, apropierea în special de unul dintre primari, George Fotino, în mandatul căruia Balcicul a cunoscut cea mai importantă dezvoltare.  
           Cu toate că regina era o protectoare a artelor, ea însăși picta și scria, cel care a insistat ca ea să revină la Balcic, tocmai pentru că spera într-o apropiere și o susținere din partea ei pentru breaslă, a fost Alexandru Satmary. În această carte istoricul Lucian Boia dezminte părerea încetățenită potrivit căreia regina ar fi fost binefăcătoarea absolută a pictorilor și creatoarea coloniei artistice de la Balcic: La Balcic, regina se vede în mai multe rânduri cu Satmary (...)dar, mai curând decât pictor, acesta era pentru ea un prieten. (...) Și Cecilia Cuțescu-Storck e mai degrabă o vecină; regina nu pare să o aprecieze în mod deosebit ca pictoriță. (...) Regina nu pare să fi fost prea interesată de cum evoluează pictura românească pe coordonatele Balcicului. Ea și colonia artistică rămân entități separate.
          Capitolele rezervate reginei abundă în informații privind apropiații, prieteni și cunoștințe, care i-au fost alături în perioadele petrecute la Balcic, pictori, scriitori, oficiali locali sau oameni simpli, ca acea bătrână turcoaică Șefica aflată în slujba ei, pentru care Maria a avut o afecțiune deosebită: Se înțelegeau de minune, nu prin vorbe – Șefica știind doar turcește, limbă pe care regina n-o cunoștea -, ci din priviri și prin gesturi (de fapt, înțelegerea perfectă, dincolo de cuvinte!).  Dar există o prietenă specială a reginei, amintită de către istoricul Lucian Boia: Dintre prietenele care o vizitează la Balcic, cea mai apropiată, cea mai iubită, este, fără nici un dubiu, Cella Delavrancea, fiica scriitorului și pianistă reputată (mat târziu și scriitoare). Aceasta o aduce, într-o vizită făcută reginei la Balcic în 5 octombrie 1932, pe sora sa, arhitecta Henrieta Delavrancea Gibory, care va construi aici numeroase vile, Maria descoperind în ea un aliat în lupta pentru păstrarea specificului oriental al localității. Ea se pronunța frecvent și insistent împotriva afectării armoniei locului, prin construcții impunătoare și nepotrivite:  Voi, toți cei ce iubiți Coasta de Argint – lansase ea chemarea -, nu distrugeți atmosfera orientală care îi este marele farmec. Îmbunătățirile rău înțelese sunt mult mai rele decât dacă nu le faci deloc! Ele ar ruina frumusețea rustică și simplă a locului. Multe dintre casele Henrietei au rezistat vremurilor vitrege, chiar dacă nu a existat nici cel mai mic interes de a fi protejate și păstrate după cedarea de către români a Cadrilaterului. În finalul scrierii autorul face o trecere în revistă a acestora, dar și a gradului avansat de degradare a unora dintre ele, cum ar fi majestuoasa vilă Cuțescu-Storck.
          Istoria e până la urmă o poveste, sau mai bine zis suma poveștilor dintr-o poveste, fiecare având epilogul său. Cel al Balcicului e unul trist pentru români. Dacă despre perioada lui interbelică, despre rolul determinant pe care Maria, regina României, l-a avut în crearea și dezvoltarea sa, am putut citi frecvent în ultima perioadă, istoricul Lucian Boia vine să ne dezvăluie și partea mai puțin luminoasă a istorisirii. Mai exact, aflăm ce s-a întâmplat după ce inima binefăcătoarei sale a ajuns în capela Stella Maris, dar și după ce românii au pierdut Coasta de Argint. Azi, cu toate că Balcicul nu ne mai aparține, istoria, într-un fel, oferă compensațiile ei: Regina Maria se bucură de toate onorurile...de onoruri ”turistice” îndeosebi. A redevenit patroana locurilor. (...) Se petrece un fel de ”recuperare” românească. (...) Se aude din nou vorbindu-se românește, fenomen explicabil, fiindcă cei mai mulți dintre vizitatori sunt români. (...) Pe când Balcicul era românesc, mulți bulgari nu vorbeau românește. Nu-i nimic, învață acum. Cel puțin cei care lucrează în hoteluri, restaurante și magazine cu ”suvenire”. Dar cu toate acestea se pare că noi n-am învățat nimic de la ei, și chiar dacă litoralul nostru e unul mult mai bătrân decât al lor, cel puțin din punct de vedere al serviciilor turistice oferite, ne-au depășit de multă vreme. Pentru că, parafrazându-l pe Emanoil Bucuța, deși suntem un popor de mare, marea ne este încă străină.
          Balcic Micul paradis al României Mari oferă nu doar o radiografie istorică, pertinentă, a unor perioade de timp în care acest teritoriu a marcat existența noastra națională, cât, mai ales, reînvie o legendă. Una care face din Balcic, în sensul larg al temei, un brand bine vandut. Paradoxal vândut tot românilor, cei care l-au inventat, dar ambalat acum în poleiala unor legende născocite meșteșugit pentru ghidurile turistice. Dacă e bine sau nu să ne cumpărăm propria istorie cosmetizată, de la dughenele care vând bilete la intrarea pe fostul domeniu al reginei, sau de la firmele de turism, ori hoteluri, aflăm de la autor în concluzia finală asupra scrierii sale: Istorie, legendă, cine mai știe unde e adevărul? De fapt, translația spre legendă e un semn bun, un simptom de vitalitate. Rămâne cu noi doar acea parte a trecutului susceptibilă să stârnească imaginația. Balcicul este Balcic tocmai fiindcă peste Balcicul real, și transfigurându-l, s-a așezat un Balcic imaginar.



luni, 21 iulie 2014

La margine de imperiu




            Sissi, volumul semnat Pavel Șușară, apărut în 2013 la Editura Tracus Arte, este, înainte de toate, un obiect de artă în sine. Prezentat în condiții deosebite, calitate superioară a formei și a suportului grafic, prima senzație pe care o are cititorul, în timp ce-i mângâie coperțile, îi atinge ceremonios paginile, sau îi inspiră pregnantul miros al cernelurilor, este aceea a unei plăcute voluptăți, izvorâtă din bucuria, din încântarea de a ține în mâini un album prețios, un album de artă. Apoi, dacă citim informațiile de pe pagina a doua, înțelegem că volumul este expresia materială a unui proiect cultural, o construcție plastic-literară în tandem: artistul vizual Mircea Bochiș și Pavel Șușară, autorul textului. Dacă vorbim de voluptate înainte de a citi e doar pentru a sublinia impactul asupra cititorului, dealtfel această senzație, a ”plăcerii textului”, ne urmărește pe tot parcursul poemului ”fluviu”, așteptările autorului fiind pe deplin confirmate. Cu prilejul uneia dintre lansările făcute, Pavel Șușară spunea: Este o carte pe care am scris-o cu o enormă voluptate. Dacă această voluptate nu a fost transmisă cititorului, atunci înseamnă că ea a fost consumată ca atâtea alte voluptăți.
           Între coperțile elegante, purtând pe clape fotografiile celor două personaje implicate în corespondență (pe prima fotografia în ținută militară de epocă a lui: Pavel Șușară, cetățean al Imperiului și expeditor, iar pe a doua: Elisabeta Amalia Eugenia de Wittelsbach (SISSI) Împărăteasă, Regină și destinatar), e închisă, și pentru totdeauna neexpediată, o scrisoare de dragoste. Una adresată celei pe care autorul o recunoaște ca fiind mai mult decât o iubire livrescă, o obsesie, o imagine seducătoare ce l-a urmărit din copilărie, un personaj captivant, un mit, țesut cu precădere la marginea fostului imperiu austro-ungar, de unde și el își extrage sevele imaginației creatoare. Deși a fost scrisă abia în 1998, toamna, după prima mea vizită la Viena, această scrisoare pentru Sissi mi-a răscolit, încă din copilărie, simțurile, mintea și imaginația. Venită în comunitatea grănicerească a Văii Almajului, așezată frumos în memoria bătrânilor soldați ai Imperiului, așa cum frumos erau așezate, în valize ponosite, bietele suveniruri culese de pe drumurile străinătății, legenda lui Sissi a devenit, cumva, un inalterabil patrimoniu local, impregînd, cu duhul ei misterios, deopotrivă sentimentul ei identitar și inepuizabila generozitate a fanteziei, spune Pavel Șușară în Un colofon?, adăugat la finalul cărții. Cu toate acestea, considerăm că nu întâmplător scrisoarea nu e imaginată doar în nume propriu. În chiar debutul cărții, după formula încântătoare a scrisorilor din secolul trecut: Iubita mea Sissi,/ află despre mine că sînt bine și sănătos, care sănătate o doresc și Luminăției Tale, aflăm că se adaugă, în calitate de semnatare ale mesajelor, încă patru personaje: ...am venit mai întîi să te văd, apoi să-ți aduc niște mesaje de la Adriana Babeți, Livius Ciocîrlie, Cornel Ungureanu și Daniel Vighi, dar, mai ales, am venit să te previn asupra pericolelor de moarte care te pîndesc la fiecare pas. Dacă la ultima parte a afirmației ne vom referi, cum face și autorul dealtfel, în finalul scrierii, prezența celor patru scriitori bănățeni este cel puțin interesantă. Doi dintre ei, Adriana Babeți și Cornel Ungureanu sunt coordonatori ai activității grupului de studii comparate central europene A treia Europă, dar și membri fondatori ai fundației cu același nume de la Timișoara, fundație care, în colaborare cu Editura Polirom, a publicat un ciclu de seminare, cuprinzând transcrierea unor discuții cu specialiști în problemele Europei Centrale. Ori, acest construct mental care ignoră geopolitica se referă la arealul fostului imperiu habsburgic. Așadar idealului feminin i se adaugă și un ideal istoric, conceptul de a treia Europă reintrând în actualitate, după dizolvarea imperiului, din dorința fostelor țări comuniste de a revendica în această zonă un specific regional, capabil să le îndepărteze de estul sovietic.
            În concordanță cu cele arătate mai sus, Sissi nu este doar un fluid poem de dragoste, de fapt nici nu se rezumă să existe înăuntrul unui anume gen literar, desființând, mai exact, granițele dintre specii și genuri literare, împletind în curgerea sa cel puțin trei mituri: cel al iubitei împărătese, mitul comorii și mitul supranaturalului. Ultimul e scos la lumină din poveștile copilăriei, auzite de la bunicul, unchiul, mama, sau alte ființe dragi, depozitare de trecut, care capătă calitatea de personaje fantastice în amintirile păstrate cu sfințenie. Privite însă cu umor și ușoară ironie din perspectiva prezentului, ce se păstrează pe tot parcursul scrierii, informațiile cotidiene amestecându-se cu raportările la adevărul istoric sau apelul la fantastic, la ireal. Însă cu toate progresele științei și în pofida scepticismului raționalist, a pozitivismului de multe ori abrutizat, să știi, Luminăția Ta, că în Împărăție încă se trăiește normal, adică după legile vechi ale miracolului și ale închipuirii și după nevoile imprescriptibile ale visului. Aceeași fină ironie, dar și o oarecare resemnare în fața schimbării vremurilor, nu și a năravurilor, le găsim în referirea la comorile rămase nedescoperite și al căror mister a înfierbântat imaginația atâtor generații de visători: Dar asta nu e totul, Luminăția Ta. Evident că după stîrpirea hoților de codru lucrurile s-au mai liniștit și viața merge acum înainte cu hoții ceilalți, cei obișnuiți, adaptați perfect la civilizație și la codurile obligatorii ale vieții comunitare. Cîteva lucruri au rămas, totuși, nelămurite: unde sunt comorile, banii, sculele, auriturile și argintăriile bisericești, mărgăritarele și alte pietre scumpe, în care parte a Împărăției au fost ele îngropate, ce semne s-au făcut deasupra gropii, în care nopți se spală în flăcări și cîte sunt jurate, păzite, blestemate, legate și pecetluite prin voința și cu puterea satanei. Tonul acid se păstrează și în relatarea despre cei pe care Sissi i-a iubit cel mai mult dintre toate neamurile ce alcătuiau imperiul, pentru a căror soartă a militat mereu, ungurii, strecurând subtile referiri la infracționalitatea de graniță: Cît îi privește pe unguri, ei sînt bine, au pornit frumos și se țin tare, vor să mute capitala la Pesta, însă Luminăția Ta cunoaște în amănunt aceste lucruri că doară este Regină a Ungariei, au deschis prăvălii luxoase, au tiparnițe bune, iar benzinăriile Mol sînt mai curajoase decît inginerii hotarnici ai Împărăției, și chiar acolo unde aceștia încă n-au ajuns cu inventarul și cartografierea, îți vine un miros îmbietor de benzină fină, scumpă și doldora de octani.
           Declarându-se îndrăgostit de Sissi, expeditorul scrisorii se substituie mai multor personaje cu influențe diferite în viața împărătesei: soldatului credincios de la periferia imperiului, junelui Richardt, pentru care aceasta ar fi nutrit o afecțiune și care ulterior s-a stins neașteptat, necunoscutului din Amsterdam, a cărui frumusețe ar fi săgetat inima delicatei împărătese în anul 1884 sau chiar ucigașului său, Luigi Lucheni. Oricare ar fi personajul, ”discursul îndrăgostit” împletește metaforele vremii în declarații de dragoste de un rafinament voit desuet: În clipa/asta e toamnă, Împărăteasa mea,/peste Alpi se adună nori alburii/și dinspre pusta Ungariei bat vînturi subțiri,/Poate le simți și tu,/atunci cînd ieși din vis și din melancolie,/pentru că, înainte să ajungă aici,/ele trebuie să treacă fîlfîind,/și prin părul tău, la/Viena. Se simte regretul pentru atmosfera demitizantă a lumii noastre, căderea în banal: Chipul tău frumos, de înger trecut pe la starea civilă, zîmbește pierdut la fiecare pas, pe afișe, pe albume, pe serviciile de porțelan și pe cupele de cristal, cînd singur, melancolic și misterios, cînd însoțit de privirile îngrijorate ale Împăratului, și mii de mîini îți mîngîie în fiecare clipă umerii goi și părul tău cel prăvălit în valuri peste ceafa pe care soarele n-a văzut-o nicicînd. Cuvintele intră în dialog cu ilustrațiile neconvenționale ale  artistului Mircea Bochis, care oferă la fiecare pagină o poveste paralelă cu cea a autorului.
          Finalul poemului vine în forță, ridicând tensiunea lirică a scrierii, prin avertismentul rostit de cel din urmă personaj căruia autorul i se substituie, respectiv asasinul Luigi Lucheni. El leagă astfel sfârșitul de început, mai exact de acel motiv al scrisorii pe care l-am pomenit deja într-un citat, ...dar, mai ales, am venit să te previn asupra pericolelor de moarte care te pîndesc la fiecare pas, închizând acțiunea într-un cerc și, astfel, sfârșitul poate deveni el însuși un alt început: nu veni la Geneva,/iar dacă, totuși, vii,/nu ieși din casă/pe 10 septembrie,/în ziua de sîmbătă,/iar dacă, totuși, ieși,/nu ieși la orele 14,40,/iar dacă, totuși, ieși,/eu voi fi acolo și ne vom întîlni amîndoi cu Istoria/și eu știu asta pentru că eu știu totul,/pentru că sînt blestemul, soarta, călăuza și asasinul/și rămîn supusul veșnic al/Luminăției Tale,/Luigi Lucheni.
            Sissi este o carte care poate fi interpretată în mai multe feluri, pentru că lasă deplină libertate cititorului său. Ea nu se supune canoanelor și regulilor închistate ale unui gen literar. Este o carte obiect de artă și un album retro, precum genul epistolar însuși, intenția autorului fiind discursul total, o ”foaie pentru minte, inimă și literatură”. Dar, mai ales, nu încetează a fi o emoționantă scrisoare de dragoste, închisă pentru totdeauna într-un plic elegant, timbrat și adresat, ce nu va ajunge niciodată la destinatarul său, dar care, în schimb, ne este oferită nouă, de către expeditorul, in aeternum cetățean al imperiului, Pavel Șușară. 

                                                                                                                                

            

marți, 1 iulie 2014

”Cluj-Huedin sau Paris-Coulommiers e exact acelaşi lucru pe la șase dimineaţa.”


Interviu acordat de  François Bréda la începutul anului 2014
  
 A.B. : Încă de la a doua noastră întâlnire la Cluj, când am stat de vorbă într-o pauză a manifestărilor organizate de revista Tribuna sub genericul „zilele Slavici”, în decembrie 2013, am ştiut ce aş vrea să te întreb, cu toate că nu bănuiam, atunci, că vom face un interviu împreună. Povestea pe care mi-ai spus-o, mai exact finalul acelei poveşti, m-a provocat, mi-a stârnit curiozitatea de a afla mai multe. Asta fără să pomenesc de numele tău franţuzit, de legătura cu Franţa, lucruri aflate cu ocazia primei noastre întâlniri. Mai târziu, ajunsă acasă şi citind despre tine, am hotărât care va fi celălalt domeniu de interes. Este vorba despre profesia ta de acum, despre domeniul pe care-l predai la universitate, un domeniu vitregit de interes, aflat oarecum într-un con de umbră, ca o soră vitregă a celorlalte arte. Ai înţeles deja că mă refer la teatru.
            Aşadar Franţa şi teatrul, iată temele pe care aş dori să le abordăm şi pentru început vreau să te întreb cum ai ajuns în Franţa, într-o perioadă în care ieşirile peste graniţă erau foarte dificile, dacă nu imposibileŞi în continuarea acestei întrebări, care au fost primele tale legături acolo şi ce s-a întâmplat de fapt, cum de ai rămas atât de multă vreme și, mai ales, de ce te-ai întors?  

            F.B.:   M-am căsătorit la Cluj, în 1983, cu soţia mea, născută şi crescută în regiunea Anjou din Franţa. Ne-am cunoscut în 1979 cînd dânsa vizita România într-o călătorie turistică. Aveam aceeaşi vîrstă, ne-am plăcut, am corespondat, m-a vizitat de multe ori, i-am arătat frumuseţile ţării, am fost la munte şi la mare, la sate şi în oraşe. Am aşteptat trei ani pînă am primit acordul de căsătorie. În aprilie 1984, am stabilit domiciliul nostru la Angers. Soţia mea m-a aşteptat la Gare de l'Est care, fiind construită de acelaşi Saligny, este identică cu cea din Bucureşti. Soseam cu acelaşi tren internaţional care, la epocă, trecea şi la Cluj şi pe care îl vedeam la ora saşe în fiecare dimineaţa, ani de zile, când făceam naveta între Cluj şi Huedin, ca tânăr profesor. Din octombrie 1984, am predat în învăţămîntul privat şi public francez. Lucram în condiţii destul de dure: timp de aproape un deceniu, mă trezeam la patru dimineaţa şi ajungeam acasă la zece seara din cauza navetei şi a orarelor, în Franţa cursurile şcolare zilnice se termină la şase seara şi încep de la opt dimineaţa. Practic îţi petreci ziua nu cu familia, ci cu elevii. Ajungi acasă, faci un duş şi după cinci minute adormi la televizor şi în zori, în întuneric, începi deja să faci acelaşi lucru ca şi ieri. Timpul trece repede, nici nu-ţi dai seama că au trecut cîţiva ani. E drept, acest ritm e plătit destul de bine, ai un salariu decent care creşte substanţial an de an prin vechime, dar, pur şi simplu, n-ai cînd şi cum să te bucuri de sursele tale financiare. Aşa că ai bani sau n-ai, e cam acelaşi lucru. Îţi cumperi cîte o baghetă de doi franci în fugă, o mesteci rapid, deşi ai mai multe zeci de mii de franci. Banul nu se transformă automat într-o friptură şi nici într-un pulover, iar timp pentru a ţi le cumpăra nu ai. Aşa că umbli în acelaşi pulover cinci ani, deşi contul bancar este arhi-plin. Acestea sunt paradoxurile bunăstării relative. M-am obişnuit cu acest stil de viaţă, dar aveam timp foarte limitat pentru o activitate literară sau filologică. Fiecare zi, de la patru la cinci dimineaţa, scriam câte o paginuţă la teza mea de doctorat. După aceea, fugeam la metrou să ajung la aceeaşi Gare de l'Est la care am sosit de la Cluj, cu ani în urmă. De la Gare de l'Est luam diferitele trenuri regionale pentru a fi la şcolile unde am fost repartizat. Cluj-Huedin sau Paris-Coulommiers e exact acelaşi lucru pe la șase dimineaţa.
            După ce ajungi la şcoală, eşti opt ore între patru pereţi cu o rotaţie de treizeci de elevi noi pe oră. Această condiţie sine qua non a vocaţiei profesorale o cunosţi deja de acasă, numai că acolo stai doar patru ore pe zi între patru pereţi. De la o vreme ţi se conturează în cap întrebarea hamletiană: să vorbeşti zilnic opt ore între patru pereţi goi, asta-i Franţa ? ...  Nu, vei răspunde, asta nu-i Franţa, ăsta-i capitalismul. Din fericire pentru cei care lucrează, dreptul muncii e respectat cu rigoare datorită sindicalismului viguros: şedinţele, de exemplu, sunt plătite (din această cauză ori nu sunt de loc şedinţe la şcoli, ori, din contră, sunt prea multe, pentru rotunjirea salariilor), participarea la corectarea lucrărilor de bacalaureat sau alte examene este generos plătită pe bucată, adică eşti remunerat în funcţie de cantitatea numerică a lucrărilor corectate, cheltuielile navetei sunt rambursate în unele şcoli. Dar, luat în ansamblu, în ciuda acestor drepturi achiziţionate, profesoratul este mai mult o muncă fizică şi fiind pe teren douăsprezece ore pe zi, profesorul navetist este un fel de miner cultural.  De altfel, societatea de consum are o opinie foarte critică vizavi de activitatea culturală în genere, aceasta din urmă fiind considerată a fi o extravaganţă a anumitori persoane deviante, mutante, care nu produc, ci, din contră, aruncă banii în vînt. 

A.B.:  Din prezentarea, foarte sugestivă, pe care o faci sistemului de învăţământ francez, în special condiţiei profesorului de acolo, înţeleg măcar unul dintre motivele pentru care ai dorit să te întorci. Dar vreau să te rog să  fii puţin mai generos cu perioada aceea şi să-mi vorbeşti despre contactele culturale stabilite, despre personalităţile cu care ai discutat sau corespondat în anii trăiţi în Franţa. Ştiu că ai fost membru al asociaţiei culturale “Présence de Gabriel Marcel”, ce influenţă a avut acest statut asupra evoluţiei tale ulterioare?

F.B.: Cu Paul Ricoeur am băut cîte o cafea discutînd despre profunzimile hermeneuticii literare ale lui Gabriel Marcel, cu cercetătorul ştiinţelor spirituale, Robert Amadou ne-am reamintit cu bucurie  (şi, evident, urmînd puritatea stilului ciceronian, adică în latină clasică ...) de primele versuri din Eneida hipnotică a lui Vergilius, cu romancierul Claude Aveline am petrecut o zi de reminiscenţe literare pe o insulă din Atlantic unde trăia scriitorul cu soţia lui într-un ermitaj rousseau-ian, cu Mgr Lustiger ne-am cunoscut cu ocaziile reuniunilor periodice din cadrul asociaţiei Présence de Gabriel Marcel a cărei preşedenţie era asigurată de şeful Bisericii franceze, el însuşi un discipol al lui Gabriel Marcel, cu descendentul lui Auguste Comte, filozoful André Comte-Sponville, la epocă încă amîndoi tineri, am discutat despre Critica raţiunii practice a lui Kant, despre Lucreţiu, Democrit şi hedonism, cu benedictinul Joël Courreau am străbătut unele labirinturi de-a dreptul arhitecturale ale gîndirii scolastice din Evul Mediu. Profesorul Paul Drochon de la Universitatea Catolică din Angers m-a apropiat de eseistica lui Unamuno. Cu profesorul Georges Cesbron, directorul Departamentului de Literatură Franceză şi Comparată de la Universitatea din Angers, ne-am aventurat în literatura secolului XX, în poezia lui Czeszlaw Milosz şi în estetica lui Georg Lukács. Am corespondat cu Samuel Beckett despre critica literară a lui Gabriel Marcel. Strălucitul hermeneut Xavier Tilliette mi-a revelat anumite dimensiuni mediumnice ale sublimărilor artistice. La editura Plon de la Paris am lucrat zile întregi la biroul lui Gabriel Marcel, birou care a fost păstrat intact cu sfinţenie şi cu toate manuscrisele sale lăsate în lucru. Cu fiica lui Gabriel Marcel, Anne Marcel, ne-am întîlnit de mai multe ori acasă, în casa familială a filosofului. Ascultînd cîte o sonată interpretată de fiica sa care e pianistă, cercetătoarea Jeanne Parain-Vial mi-a dat multe repere valoroase pentru desluşirea criticii literare şi dramatice ale lui Gabriel Marcel.

A.B.: Ai închis o lume într-un singur răspuns, și ce lume! Dar ai preferat să te întorci în România, în anul 1990, practic imediat după revoluție. Să înteleg că, pe lângă duritatea condiției de profesor în Franța, despre care mi-ai vorbit, faptul că și la noi a căzut în sfârșit regimul comunist a înclinat balanța în favoarea hotărârii tale?  Te-ai mai fi gândit să revii în România în condiţiile existente înainte de 1989?

F.B.:  Revoluţia din România a fost transmisă pe viu, din toate unghiurile camerelor de filmat, pe toate canalele oficiale franceze, 24 ore din 24, timp de mai multe săptămîni. Aşa că mi-am văzut şi cîţiva prieteni clujeni cu tricolorul în jurul braţului sau al corpului: erau momente memorabile şi entuziasmante. Simţeam, şi nu m-am înşelat ulterior în această privinţă, că în acea perioadă ţara avea nevoie şi de mine în procesul său de reînnoire. Cu atît mai mult cu cît milioane de emigranţi porneau înspre visatele căsuţe de ciocolată ale Occidentului. Eu reveneam din somptuoasele festine cu stridii oceanice la mititeii mei neaoşi, cu muştar dulce sau cu hrean. Şi, mai în glumă, sau, mai pe scurt, aş zice că într-o ţară unde nu există mici, nu merită să trăieşti.

            A.B.:    Ești foarte diplomat, mă scoți repede din parfumurile franțuzești pentru a mă învălui în fumul mititeilor românești, așa că nu-mi rămâne decât să-ți propun să vorbim mai departe despre România și despre ceea ce faci tu în țara asta.
              Predai, la Facultatea de Teatru şi Televiziune din cadrul universității Babeș-Bolyai din Cluj Napoca, noțiuni de dramaturgie, istoria și estetica teatrului (corectează-mă, te rog, dacă am greșit). De ce te-ai îndreptat spre acest domeniu? După filosofie și literatură de ce teatru?

F.B.:  Teatrul mi-a fost o veche iubire. La Deva veneau rar teatrele dramatice, în oraş aveam doar un teatru de estradă, aşa că n-aveam cum să-mi satisfac dorinţa teatrală decît citind piesele găsite în bibliotecile orășenești, de altfel, bine dotate, şi astfel, încă din clasa a IX-a, am citit aproape toate piesele lui Sartre, Pirandello, Camus, Brecht, Anouilh, Cehov. Dar şi Racine, Corneille, Shakespeare, precum şi Victor Hugo erau deja în meniul consumat. Operele dramatice le citeam în română, în maghiară sau în franceză. Marţea mă uitam la piesele date la televizor, iar în vacanţele şcolare, mergeam des la spectacolele Teatrului Naţional şi a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj. Mai tîrziu, în anii studenţiei clujene, îi admiram, pe cînd erau la începutul carierei lor, pe Anton Tauff, pe Dorel Vişan, pe Melania Ursu (căreia i-am şi elaborat cu migală poetico-scriitoricească o scrisoare naivă de dragoste, evident anonimă, dar pe care acum, după trei decenii, pot s-o recunosc ca pe o frumoasă nebunie de tinereţe ...). Am fost la mai multe spectacole fenomenale ale lui Aureliu Manea, al cărui asistent de regie la epocă, parcă, era Mihai Măniuţiu, dar în acest lucru nu mai sunt sigur, poate nu-mi amintesc bine, ar trebui să-l întreb pe Mihai. De altfel, şi din perspectiva familială aveam o conexiune pentru teatru: bunicul meu dinspre mamă, scriitorul Dr. Lajos Lévai, directorul Colegiului Reformat din Odorheiu Secuiesc, a fost profesorul de istorie şi geografie al marelui actor András Csíky, care astfel o cunoştea bine pe mama şi pe cele patru mătuşi ale mele, încă din anii copilăriei, iar tata era prieten încă din adolescenţă cu renumitul actor Gerő László.
            În Franţa, am avut abonament la Théâtre de le Ville et laThéâtre du Châtelet, unde am văzut regiile lui Lucian Pintilié, spectacole care se dădeau concomitent la cele două teatre, care se găseaau vizavi, în centrul Parisului. Pentru publicul parizian, Lucian Pintilie este un mare regizor francez, e drept, de origine română. În zilele de sîmbătă, lumea cea bună din Paris discuta regiile lui Pintilie. A fost foarte cotat, considerat foarte francez. De altfel, am admirat şi pe genialul Jean Marais şi pe congenialul Florin Piersic pe scenă: sunt uriaşi în toate sensurile cuvîntului. În practica teatrală franceză e interesant faptul că, dacă actorul face o gafă în text sau în joc, trebuie să repete tot pasajul respectiv, împreună cu toţi ceilalţi actori participanţi la scenă, deşi aceştia n-au făcut nicio greşeală. Am văzut spectacole unde, deoarece  unul dintre actori a avut un lapsus, scena a trebuit să fie rejucată şi de trei ori, pînă ce actorul respectiv reuşea să se corecteze, şi, într-un final, eforturile acestuia au fost răsplătite cu aplauze. Reacţia publicului francez e deosebit de vie: spectatorii fluieră strident sau aplaudă scurt în timpul reprezentaţiei exprimînd cu entuziasm dezacordul sau admiraţia lor. Monologul jucat perfect este imediat premiat cu aplauze, dar jocul nu se opreşte decît doar pentru trei secunde şi spectacolul continuă într-o mişcare ascensională. Practica spectacologică franceză se caracterizează prin rapiditatea interacţiunii dintre actor şi spectator.
           Nu sunt un om de teatru, ci doar un teatrolog.  Încerc să localizez punctele comune ale fiinţei (sau ale acestui fir existenţial care este fiirea) şi ale fenomenului teatral. În ultima mea carte de cercetare teatrologică (Oglinda Ochiului. Speculum Spectationis. Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2010.), am prezentat unele aspecte spectacologice din gîndirea teo-teatrală a marelui teolog şi retor, Sfîntul Ioan Gură de Aur. Într-o ultimă analiză, pînă şi sufletul este un spectator.

A.B.:  Ai răspuns cuprinzător la întrebare, ba mai mult, ai făcut trecerea, facilitată de cartea ta, de la teatru la Sfântul Ioan Gură de Aur. ” Într-o ultimă analiză, pînă şi sufletul este un spectator.” Foarte interesantă afirmație, n-ai vrea să detaliezi puțin?

F.B.: Existenţa este o experienţă, o expediţie, o exploraţie, o aventură spectaculară de natură dramatică sau, mai pe scurt, existenţa nu e altceva decît o trăire teatrală. Demiurgul ontologic este Dramaturgul originilor. Piesa existenţială aşadar a fost, este şi va fi creată, scrisă, jucată, reprezentată şi regizată de dramaturgul tuturor dramaturgilor, adică de către acel Demiurg tragi-comediograf etern despre care ne povăţuieşte filosofia antică elenă, thanatologia egipteană sau, la rîndul lor, Misteriile antice. 
           În acest context,  existenţa este un exitus, o ieşire pe scenă, o autorevelaţie a divinităţii, un macro-performance cosmico-comic în care Spectatorul ideal este sufletul, oglinda divinităţii în care aceasta se contemplă într-o meditaţie estetică autoreflexivă. 
Iar această oglindă (cf. lat. speculum, oglindă) este scena spirituală a unui spectacol încărcat de  toate splendorile speranţei.

A.B.: Mulțumesc mult! Nu doar pentru acest răspuns, care exprimă ritmul ascendant al dialogului nostru, cât pentru toate intervențiile tale, pline de informații și detalii interesante. Ești un bun povestitor, drept pentru care misiunea mea a fost una ușoară și deosebit de agreabilă. Acum, pentru a încheia discuția, și raportându-mă la răspunsul precedent (care ar putea fi foarte bine punctul de plecare al unei alte dezbateri), am o ultimă întrebare:
           În piesa existențială, aflată acum în derulare, ce rol joacă, sau crede că va mai juca, François Bréda ?


F.B.: Nu sunt regizorul acestei piese, nu-i sunt decît a(u)ctorul. Aș fi onorat să pot juca rolul personajului mut.