miercuri, 12 februarie 2014

”Sfârșitul nu-i aici”

    

   De curând am citit în cartea lui Alexandru Petria, „România memorabilă”, interviul pe care l-a acordat autorului, prozatorul, scenaristul, regizorul de film, artistul fotograf şi doctorul în muzică, Ioan Mihai Cochinescu. Discuţia face referire, cum e şi firesc, la cartea reprezentativă pentru opera domnului Cochinescu, „Ambasadorul”, interzisă de cenzura comunistă, apărută abia după 1989, reeditată mai târziu, carte ce a obţinut cele mai prestigioase premii literare din România. Prilejul mi-a amintit de experienţa mea cu romanul „Ambasadorul”, pe care l-am citit în ediţia reeditată în 2010 de „Cartea Românească”. Recunosc, primele patruzeci şi opt de pagini le-am parcurs cu oarecare dificultate şi asta datorită faptului că nu a fost folosită liniuţa de dialog, deşi dialogurile nu lipsesc, ba chiar abundă în această parte. Mă întrebam: oare e acesta un exerciţiu de scriere şi dacă este de ce a dorit scriitorul ca mie, cititorului, să-mi fie mai greu, să mă concentrez în plus? Dar, pentru că acţiunea mă prinsese deja, m-am străduit să trec peste inconvenient şi am avut plăcuta surpriză, ca după alte câteva pagini, să nu mai sesizez absenţa respectivului semn ortografic.
   Primul capitol e un amestec de personaje şi scene, de care, datorită stilului neobişnuit şi contactului neaşteptat cu el, te izbeşti pur şi simplu, iar ele se izbesc de tine în valuri, aproape nu ai timp să te dezmeticeşti. M-au frapat aici, şi nu numai, aş putea spune pe tot cuprinsul cărţii, muzica, zgomotele, auzul permanent antrenat. Pur şi simplu am putut să aud, scrierea domnului Cochinescu este şi sonoră! Dacă partea de început a romanului se citeşte oarecum dificil, solicită atenţie sporită din partea cititorului, cu siguranţă e şi cea mai spectaculoasă, cu toată avalanşa de întâmplări, cu trecerile prin sălile “Labiritului oval”, descrierile atât de laborioase, personajele multiple şi scenele care se succed cu o viteză uimitoare. Alexandru, personajul principal al romanului, studiază natura, artele, ştiinţa, e fascinat de studiile lui Leonardo, pasionat de muzică, de alchimie şi de istorie. Am uitat poezia în enumerarea de mai sus, următoarele citate sunt adevărate paragrafe-poem: “De o astfel de amnezie sufereau parcă şi trandafirii, târându-şi crengile întortocheate printre grilaje de fier, printre scaune de fier mâncate de rugină, cu vopseaua alba scorojită în răsuciri asemănătoare scoarţei mesteacănului, şerpuind cu abilitate întâi, apoi degenerând în istovitoarea îndeletnicire de năpădire, de sufocare a tot ce putea să însemne civilizaţie sau măcar urma omului.”; “Dacă a fost doar o clipă să nu-mi fii gând, asta s-a întâmplat numai murind peste noapte în somn, căci somnul, moarte mi s-a părut, îndepărtându-mi-te din minte”!  Câteva rânduri mai departe e descris un scaun de fier scufundat, plin de rugină, scoici şi melci. Mărturisesc că am văzut asta, descrierea mi-a adus înaintea ochilor o imagine, ca o fotografie clară, sau chiar mai mult decât o fotografie, o frântură vie dintr-un cadru pe care l-am imaginat apoi până la detalii. Lectura a început aşadar să devină nu numai curgătoare, dar şi acaparantă. Sunt multe de spus, după plecarea lui Alexandru în călătoria sa ca ambasador, de la obsesia pentru labirint, la tărâmul de(din) vis, “Alexia”, şi asemănarea lui cu Veneţia, de la bogăţia de imagini a “palexandrelor”, cele cu saloane acvatice, cu insula în mijloc şi încrengătura de canale spre celălalte odăi, de la perpetua prezenţă a iernii, e multă iarnă în cartea asta, cu imagini văzute printre florile de gheaţă ale ferestrei (acel convoi care se îndepărtează şi imaginea lui estompată odată ce gheaţa reface ţesătura de flori pe sticlă, e iarăşi o imagine pe care am văzut-o aievea!), până la bogăţia de detalii cu care e descris veşmântul căpeteniei chineze Askaniama la prima întâlnire. Deasemenea toate informaţiile istorice şi geografice, descrierea zidului chinezesc şi a locurilor străbătute, despre toate ar trebui scris pe îndelete. Eu pot spune doar, simplu, că mi-a plăcut, chiar foarte mult! Sunt în text şi câteva maxime, create de autor şi strecurate printre rânduri, ca de exemplu: “Bogăţia, în sine, este o nemernicie” sau “Nu se află cuvinte pentru a descrie o ţară (…) tot astfel cum nu se află cuvinte pentru a înţelege un popor”. De remarcat umorul fin al scrierii, chiar şi exprimarea unei înjurături e lipsită de vulgaritate: “Înjurătura care urmează, cu glas dogit, implică Divinitatea şi-un grad de rudenie pe linie maternă.”  Am constatat, cu plăcută surprindere, alegerea autorului de a înzestra o prinţesă-copil cu multă înţelepciune, într-o discuţie profundă, pentru vrâsta fragedă a personajului, purtată cu un alt copil “…un venin îţi curge prin sânge deja, iară tu nici nu ştii. (…) E muşcătura vicleană a aceluiaşi şarpe.”  Se spune că noi îi moştenim de fapt pe bunici şi nu pe părinţii noştri, poate, în asentimentul acestei credinţe, autorul l-a îmbătrânit în final pe Alexandru şi i-a dat prilejul să se recunoască, interesat şi rebel, în nepotul său Andrei, la care face referire citatul de mai sus.
   Cartea  nu are un sfârşit pentru că ea nu se termină cu o încheiere ci cu un alt început. În doar puţine rânduri, Ioan Mihai Cochinescu aduce toată acţiunea în prezent, prin personajul fugit de la curtea imperială, în “definitiva sa evadare” (superbă metaforă!), la sanatoriul de pe dealul cu antene parabolice şi gardul pe care-l zgâlţâie noapte de noapte bătrânul solitar! Un final care nu e într-adevăr un final şi nici nu se vrea a fi.

 “Ambasadorul” e o carte importantă nu doar pentru că îmbogăţeşte, menire dealtfel comună cărţilor, dar şi pentru că ajută cititorul să mai urce o treaptă spre profesionalism. Îmi spunea odată un prieten, că trebuie să învăţăm a citi orice fel de scriere, doar aşa devenim “cititori profesionişti”, un titlul spre care ar trebui să tindem. Aşa cum, dealtfel, consideră şi autorul în paginile acestei cărţi: “Să înveţi a scrie e infinit mai uşor decât să înveţi a citi, căci această ultimă îndeletnicire presupune un efort înzecit, întru asimilarea culturii.” Chiar dacă se face referire la scrierea chineză, scoasă din context, afirmaţia e general valabilă.  

Emigrant în patrie

     Personalitatea multiplă a lui Mircea Daneliuc își dezvăluie noi fațete în cartea de Convorbiri realizată de Alexandru Petria şi apărută recent la editura Adenium. Cunoscut publicului mai ales ca regizor al unor producții de succes, cum ar fi: Glissando, A 11-a Poruncă, Patul Conjugal, Senatorul melcilor, Marilena, ca să enumăr doar câteva, sau ca actor și deasemenea scenarist pentru aproape toate filmele sale, Mircea Daneliuc este și un scriitor prolific, calitate despre care se vorbește mai puțin, deși a dat literaturii române scrieri valoroase din genurile: roman, proză scurtă, teatru, nuvelă. Printre titlurile cele mai vehiculate se regăsesc: Pisica ruptă- roman 1997, Marilene- roman 1999, Apa din cizme- roman 2000, Petru și Pavel- roman 2003 sau recentul Ca un grătar de mici.   
    Cartea - Convorbiri cu Mircea Daneliuc, autor Alexandru Petria - se citește repede, mâncând paginile una după alta, dintr-o curiozitate bine întreținută pe tot parcursul ei. Anume aceea de a afla dacă felina se lasă ori nu îmblânzită de către dresor. Și nu se lasă, dar rezultă un spectacol pentru cititor, care are prilejul de a urmări în arenă dese momente încărcate de tensiune. Încă de la începutul discuției regizorul se declară un emigrant, deși nu a depășit teritorial granițele patriei sale, după cum precizează: mă aflu statornic în frumoasa noastră capitală. Lămurirea adusă  intervievatorului creează deja o primă barieră de comunicare:  Emigraţia este operă, domnul meu. Lumea se înşală, crede că ar fi o distanţare de patrie făcută neapărat cu pantofii. Ea nefiind decât o chestiune de inimă… îndulcită totuși cu un dram de bunăvoință, strecurată la finele unei averizări: Nu mă mai căutați; vorbesc cu cine vreau eu, acuma cu dvs. Cărțile de interviuri au devenit şi la noi din ce în ce mai numeroase în ultima perioadă, succesul de public convingând tot mai multe personalități, din diverse domenii ale vieții culturale și artistice, să se lase chestionate, să-și răscolească prin biografii, în căutarea secretelor bine păstrate. Detaliile privind latura personală sunt cele mai căutate în acest gen de scriere (uneori în detrimentul schimbului de idei, ce s-ar putea dovedi nu mai puțin captivant), iar Alexandru Petria, cunoscând foarte bine această preferință a citorului, încearcă din răsputeri să-l scoată pe Mircea Daneliuc din haina rigidă, scorțoasă, de regizor, povocându-l aproape la tot pasul, încercând alunecarea în uman, în intimitate. Iată doar câteva exemple: Vorbiți-mi despre copilărie./ - Ce-ați vrea să știți? Credeți că interesează pe cineva?; Cum este Mircea Daneliuc văzut de Mircea Daneliuc?/ - Nu pot să intru în capcana asta. Sunt om bătrân.; Aveați vreo poreclă? Dar părinții cum vă spuneau?/ - N-am avut. Mi se spunea: mă!; Și fetele când au apărut apăsat?/- Prima, la cinci ani, o Marilenă, vezi cartea, iar celelalte, eșalonat, cât apucam să mă ridic de la podea din iubiri, pentru a adăuga, surprins că a permis apropierea: Cum am alunecat în discuția asta?, ba chiar ironic, atunci când întrebările de natură privată se înmulțesc insistent: Bag samă că discuția profesională s-a încheiat.... Cât privește subiectul femei, se dovedeşte a fi cu adevărat un teren minat. Zadarnice sunt tentativele, aluziile, capcanele, speranțele nutrite de Alexandru Petria privind stoarcerea spectaculosului dintr-o astfel de discuție, regizorul vigilent respinge toate asalturile. Ca o concluzie la insistențele intervievatorului poate sta următorul paragraf: Femeile din viața mea au fost una singură. Ca să nu ne batem cuie în talpă fără folos. E drept că am mai cunoscut un număr absolut limitat, fără să primesc ajutor sau aruncarea aceea în sus necesară în artă. (...) Le datorez în bună măsură atât cât am reușit să le înțeleg și să-mi construiesc scenele de cuplu sau de amor în filme și cărți. Dar răceala cu care vorbește despre femeile din viața sa dispare ca prin farmec atunci când intervine scriitorul, talentul de narator, pentru că doar literatură putem numi frumusețea unei astfel de relatări: Daneliuc o iubea pe R. ca la balamuc. O iubea de se tăvălea în drum. Asta, pentru că acumulase un sac de frustrări, nu i s-a mărturisit niciodată, n-avea curajul. Avea, în schimb, bicicleta Carpați și sub aripa din față scrijelise cu o sulă numele sfânt al lui R. Cu cuiul nu s-a putut. Acolo a și ruginit mai întâi... Citind cartea veți vedea, desigur, că regizorul nu rămâne prea mult în acestă zonă, o glumă, o nemulțumire privind întrebarea adresată, îl fac să revină repede la  ariceala binecunoscută.
    Admiratorii operei lui Daneliuc vor găsi în acest dialog ample referiri la turnarea filmelor sau la scrierea cărților, deși toate aceste informații sunt născute cu forcepsul, Al. Petria având un partener de discuții extrem de dificil, chiar se plânge la un moment dat de stilul expeditiv al răspunsurilor primite: Azi scoateți din gură cuvintele mai anevoie ca un zgârcit banii din buzunar... Remarcă ce pare totuși a-l îmblânzi pe regizor, încă neobișnuit cu ideea de a-și face publice cele mai intime amintiri: Oricâtă bunăvoință aș avea, amintirile nu pot fi comunicate. Ele trăiesc într-un spațiu interior, privilegiat şi al meu. De îndată ce sunt scoase, devin în fapte. Apar seci, ofilite, chiar dacă uneori posedă umor. Cu toate că emigrarea simbolică, la care s-a autocondamnat, e formă de protest împotriva celor care i-au cenzurat producțiile sau au împiedicat promovarea lor, regizorul evită să nominalizeze sau să cadă în tentația de a acuza:  De ce vă feriți tot timpul să dați nume?/-  Ca să nu se jegoșească discuția. Revenirea la unul dintre filmele sale de referință, Glissando, provoacă un răspuns acid, generat de un cuvânt aparent banal inclus în întrebare: Am pus în discuție Glissando. Ce e acest fim pentru rebelul Mircea Daneliuc?/ - Ce rebel? Nu mă consider deloc un rebel. Alții mă consideră. Nu fac decât să-mi pipăi ciclic osul spinal ca să mă asigur că încă îl am. Sigur, dată fiind concepția generală despre capul care se pleacă și la câte supărări am produs, par foarte rebel. Astfel de reacții, frecvente, nu fac decât să crească interesul cititorului, grație acestor ciocniri dialogul nu devine niciodată plictisitor. Câteva fraze culese din răspunsurile lui Mircea Daneliuc, pot deveni, așa scoase din context, adevărate cugetări: un scriitor fără lume e mai rău ca unul fără de stil, preferi să te uiţi la televizor;  Cenzura nu-i pragul perfect, ci o apă fetidă, verzuie, mucioasă în care e nevoie să te scufunzi îngreţoşat şi să înoţi jos, la fund, până găseşti spărtura pe undeva; nu există scriitor mare care să nu ascundă un cineast, chiar nemanifestat, dar şi invers sau:  Singurătatea e un lucru bun, iei cunoștință de tine. Numai singurătatea e creativă. Autoexilatul Mircea Daneliuc se lasă totuși convins spre a-și poza sie însuși, pentru un portret în cuvinte:  Îmi privesc chipul de efeb în oglindă şi simt ceva ca o inimă de student. Din când în când mă înghimpă să mănânc sănătos la cantină, deşi sunt plin şi de alte dorinţe bizare. Îmi place carnea de cal. Îmi place vaca germană. Îmi plac seminţiile holandă, massai şi americană, pentru că ne-au îndreptat din vechime rătăciri şi greşeli. M-am născut prea devreme. M-am născut prea târziu. Mi-ar fi plăcut, mă gândesc, să fi trăit în epoca lui Pazvante, zis Chiorul. L-aş fi înţeles. Neavând încotro, filmez şi scriu mai lesne ca mulţi. Sunt monstrul din Praga. Îndrăgesc cârtitori întristaţi şi aş face ca Moise. Plimba-i-aş patruzeci de ani într-o pustie cât două judeţe, ademenindu-i la laudaţii cu pişcoturi sărate şi bere călâie, până s-ar naşte generaţii mai răsărite. Căci spune Ioan: unul va fi Semănătorul şi altul Secerătorul. Mama vrea să declar că Semănătorul sunt eu. Practic sporturi extreme. Dau la păstrăv cu muşte.

    Am schițat în doar câteva fraze cuprinsul unei scrieri captivante, care mie mi-a provocat o mare surpriză, descoperind o altă față a unei personalități voit inabordabile, Mircea Daneliuc, un ghețar amenințat să se topească sub valul, nerecunoscut, al propriei sensibilități. Am impresia că sub masca de dur protejați cu atenție un timid/ - Nici pomeneală, sunt mai dur ca orice. Ca duraluminiul.

Pământul darurilor

   Dansând pe Gange, romanul Hannei Bota, editat de eLiteratura, 2013, trebuie citit împreună cu volumul poeme hindice, apărut în același an la editura Limes. Spun asta deoarece ambele cărți sunt rodul aceleași experiențe, cartea de poezie completând, preluând și pe alocuri reinterpretând, cu sprijinul metaforelor și al limbajului poetic, multitudinea și diversitatea trăirilor autoarei pe parcursul unei călătorii fascinante în India. O călătorie nemenită unui turist obișnuit, nerăbdător să cunoască o cultură atât de diferită doar prin vizitarea obiectivelor turistice importante, ci unuia preocupat de probleme existențiale, dornic să se (re)descopere prin apropierea de Celălalt, cel îndepărtat, necunoscut și totuși necesar, complementar întregirii sinelui.
    Scrisă sub forma unui roman, cartea  Dansând pe Gange are, desigur, o poveste, însă nu povestea aceasta e miezul, nu ea captează, în cea mai mare măsură, atenția cititorului. Nu Lavinia, care este evident alter ego-ul autoarei, prin simțul foarte dezvoltat al observației și modul propriu de interpretare, e personajul principal al scrierii, ci India însăși. În prezentările făcute la apariția cărții s-a spus că ar fi vorba despre un roman de dragoste, dar tema nu este una majoră, câtă vreme nu povestea unei iubiri primează, ci inițierea pe o cale, care, arătată într-un jurnal de impresii și descoperiri ale personajului feminin, incită, naște întrebări și provoacă cititorul să caute răspunsuri dincolo de aceste pagini. De asemenea structura scrierii, dialogurile nu sunt direct redate, ele sunt povestite prin interpretarea proprie a personajelor, când la persoana întâi, când la persoana a treia, conferă textului și o valoare documentară alături de cea literară.
    Apa e motivul central al cărții, spune Irina Petraș, în Cuvânt de însoțire, și într-adevăr acest simbol al vieții și al feminității, cu o puternică încărcătură mistică, dacă vorbim despre neobișnuitul dar al fetei de a auzi  din pământ glasul izvoarelor și a-l  reda apoi prin propriul glas, acolo în satul copilăriei de pe Dunăre și mai apoi în satele indiene arse de secetă, traversează până la final acțiunea, culminând cu pășirea pe apele Gangelui. Ca o întrupare a zeiței Ganga, spun indienii, martori stupefiați în fața minunii fulgurante, ca o împletire a credințelor atât de diferite, putem spune noi. O zeiță indiană și un Mesia, referire la aceeași minune, cea a călcării pe ape, văzută doar de ochii celor care cred cu adevărat. De fapt cartea se închide ca un cerc, între capitolul 7 al părții întâi, Călătoria, unde aflăm prima legendă a Mahabharatei, și o cunoaștem pe zeița Ganga, personificarea fluviului Gange, și povestea ei pământeană cu regele Santanu și capitolul 28 din partea a treia, Secetă și izvoare, unde, în urma unui accident cu o barcă în larg, pe Gange, eroina se salvează călcând pe ape. Restul textului, partea de început, introductivă și cea de final, explicativă, e doar menit a da formă poveștii, încadrând-o în genul literar căruia i se supune.
    Se cuvine totuși a prezenta, în câteva cuvinte, firul epic al romanului: Lavinia, o româncă ajunsă în Italia cu o bursă pentru a studia muzica și stabilită acolo, după ce-și pierde, în împrejurări tragice și încărcate de semnificații, mama și fratele, călătorește în India, tot printr-o facilitate oferită de studii, iar prilejul îi va marca destinul pentru totdeauna. În România, într-un sat de pe Dunăre, mama și casa părintească îi sunt răpite de Dunărea revărsată într-o inundație cu multe victime omenești. Fata are darul supranatural de a auzi glasul izvoarelor din adâncuri, pe care-l cântă apoi, impresionându-i puternic pe cei ce o ascultă. Fratele său, un inginer de succes, singurul sprijin rămas, deține și el o putere neobișnuită asupra apelor. Este ucis de săteni într-o încăierare, după ce readuce apa vie în fântâna secată a satului, printr-o modalitate ținând mai mult de magie decât de știință, neînțeleasă de oameni, ei văzând în gestul acesta ceva provocat de forțe malefice. În Italia rămâne un bărbat îndrăgostit de Lavinia, în India o așteaptă cel de care ea se va îndrăgosti, iar el, la rândul său, cunoaște pentru întâia dată acest sentiment. Dar, la fel ca Lavinia, Rahul este în căutarea propriului drum, a propriei descoperiri, de împlinire a unui destin ce se hrănește din trăirile curate ale poveștii de iubire și calcă semeț mai departe, spre desăvârșire. Iubirea rezistă neatinsă, ca sub un clopot de sticlă, doar Sub arborii lui Tagore, înainte de a păși în realitatea vieții indiene, dar încă de acolo, de la Santiniketan, se nasc primele spaime, primele îndoieli: ...poate întâmplările care vor încerca să ne despartă vor eroda dorința, nu sentimentul, acela va fi bine păstrat, pentru că iubirea e din divinitate, doar dorința și lupta sunt căile noastre.
     Pentru un străin imaginea Indiei este mereu una a contrastelor, în general prezentările evocă prăpastia căscată, la fiecare pas, între bogăția palatelor, în frunte cu Taj Mahal-ul, a celor privilegiați din cartierele de lux și a colibelor sărăcăcioase, improvizate, a mizeriei expuse direct în stradă, în care trăiesc și se complac cei mai mulți dintre locuitori. În Dansând pe Gange, primul contact al occidentalului cu această lume șochează, prin faptul că ea diferă de tot ceea ce alcătuiește sistemul său de valori, de fapt cunoașterea chiar de acolo începe, de la marginea prăpastiei. Autoarea nu e interesată prea mult de bogățiile, uneori opulent afișate, ale Indiei. Am așteptat cu nerăbdare capitolul despre vizita la Taj Mahal, dar am constat cu surprindere că e expeditiv tratat, în doar câteva rânduri, care cuprind o scurtă prezentare oferită de un ghid a celui mai frumos mausoleu construit vreunei soții (...)loc de îngropare a unei iubiri. Scriitoarea observă însă cu detalii viața săracilor din orașele și satele indiene, e interesată de viziunea lor asupra vieții, de așteptările și mai ales acceptările lor, de credințe, ritualuri, superstiții și se apropie, prin personajul Lavinia, uneori periculos de mult de această răspândită pătură socială. Încearcă să înțeleagă înainte de a emite judecăți: Nu judeca India după ceea ce vezi; oricât de violente ar fi imaginile, ele nu reprezintă realitatea. Toată suferința pe care ai văzut-o e doar o parte infimă a adevărului, tu ai văzut doar mizeria fizică în care trăiesc milioane de oameni, dar n-ai reușit să le pătrunzi în suflet...intrând puțin în miezul  filosofiei indiene. Cerșetorii-copii cu părul sârmos, haine murdare și ochi pătrunzători, vânzătorii de mâncare preparată direct pe trotuar, cu unghiile negre de murdărie, conducătorii ricșelor și driver-ii de elefanți, toți sunt atent observați în dorința de a oferi o imagine cât mai coplexă a acestei lumi pestrițe și a amestecului de credințe și culturi. Nici natura nu e omisă de sub lupa analizei: Noaptea indiană nu e niciodată perfect întunecată, luna și stelele sunt mai aproape de pământ ca oriunde, nu e niciodată desăvârșit liniștită: ochii treji ai unor animale de pândă, șerpi lunecând (...) În India, animalele și oamenii nu au zone delimitate de viețuire, unii invadează pe alții într-o înțelegere tacită, de supraviețuire, uneori de conviețuire, ca o prelungire a unui tot ce nu poate fi sfâșiat.
     Într-o mare măsură, personajul feminin e absorbit și de intensitatea propriilor trăiri, de apropierea de divinitate și desăvârșirea prin iubire: Cu cât te apropii de Dumnezeu pare că îți crește umbra, că devine tot mai clar conturată în lumină, apoi vine un moment, o stare, când apropiindu-te deplin de lumină, umbra ta se subțiază, apoi moare, pentru că te-a înghițit lumina. (...)Iubirea însăși nu poate fi trăită decât după ce ai renunțat la ultima pretenție de libertate egoistă.... Iubire şi umbră, două concepte care capătă alte semnificații odată  ce Lavinia înțelege că dragostea sa pentru Rahul este înghițită de marea dragoste, cea pentru India, că e doar parte din aceasta și că  pe măsură ce înaintează în procesul cunoașterii, umbra, necunoscuta, se estompează, se subțiază, anulată de lumină. Apropierea de iubire e apropierea de Dumnezeu. Apropierea de Dumnezeu, în lumina iubirii, e înțelegerea Indiei, e cunoașterea însăși.  
      În India Lavinia își redescoperă darul, aici începe să reaudă susurul izvoarelor din pământ, ca acolo, în satul copilăriei sale. Ea redevine conștientă de puterea sa magică, după ce în Italia uitase complet de ea, nemaifiindu-i revelată. Încă din primele zile petrecute la Santiniketan este intrigată de misteriosul personaj Sitar, un slujitor al zeului Shiva, acesta îi spune că trebuie să-și descopere darul și că acela nu ține de talentul său muzical. Cu urechea lipită de țărâna crăpată de vipia  verilor indiene, fata ascultă gâlgâitul vieții îngropate și redă speranța însetaților, înfometaților care văd astfel posibilă asigurarea și pentru mâine a pumnului de orez. Odată arătată calea, e greu să te întorci la viata de dinainte, chiar dacă se spune că atunci când îți tai rădăcinile, rămâi în vânt fără sevă. Dar dacă rădăcinile au fost transplantate  și au prins vigoare în solul nou, anume primenit? Un tip de gândire, un fel de a vedea viața se schimbă în timp și cu multe experiențe care forțează schimbarea, spune autoarea, care, judecând după exoticele-i experiențe, ce s-au materializat în cărți de succes, avem convingerea că știe mai bine decât oricine acest lucru. În 2010, în urma călătoriei în insulele Vanuatu din Pacific, Hanna Bota publică la editura Brumar din Timișoara, volumul Poeme pentru Yerutonga, epistole exotice din Vanuatu, iar un an mai târziu la Cartea Românească, Ultimul canibal, jurnal de antropolog.

   Pentru cititorul român paralela, în cazul de față, cu romanul Maitreyi, al lui Mircea Eliade, este inevitabilă. Câteva puncte comune țes legături peste timp între cele două cărți: șocul ciocnirii civilizațiilor, descoperirea Indiei și a fascinației pentru această țară misteriosă printr-o poveste de iubire, precum și apropierea europeanului de înțelegerea filosofiei indiene și încercarea de a se descoperi pe sine în lumina noilor viziuni. Dar dacă pentru marele filosof român pierderea iubirii însemna și pierderea pentru totdeauna a Indiei, cum avea să noteze în jurnalul publicat peste ani: Sufeream cumplit. Sufeream cu atât mai mult cu cât înțelegeam că, odată cu Maitreyi, pierdusem India întreagă. – în cazul personajului Hannei Bota, Lavinia, păstrarea iubirii pentru Rahul nu este o condiție ci o modalitate, o cale de trecere către adevărata menire, iubirea pentru India și dedicarea întru totul ajutorării locuitorilor ei. Oricum, și într-un caz și în altul, schimbarea, generată de asemenea trăiri, este ireversibilă și totodată deschizătoare de alte drumuri, de noi căutări îndrăznețe, iar sfatul Hannei Bota pentru cititorul ei, prin rostirea personajului Eliah, este acesta : Nu te mulțumi cu visuri mediocre, mercantile, egoiste, chiar dacă ele par să aducă un confort fizic și sufletesc ademenitor, dar, când, la capătul vieții, vei privi înapoi, se vor dovedi a fi găunoase; caută să ți se descopere visul cel mare, acela care umple fiecare celulă. Și nici că avem a ne teme, știut fiind că: Dumnezeu nu te lasă să mori până nu înțelegi rostul vieții; ți se dă cel puțin o șansă în viață ca să alegi între cele ce trec și cele ce rămân veșnic.      

Sparring-partener

       Cum e să fii femeie, cartea lui Alex. Ştefănescu în dialog cu Lia Faur, apărută în 2012 la Editura maşina de scris, am citit-o, în primul rând, din curiozitate, încercând să înţeleg cum e să fii bărbat interesat de misterul feminin, în cel mai serios mod cu putinţă. Întrebarea din titlu ridică cel puţin încă una cititorului. E imposibil, îmi spuneam, să răspundă o singură femeie. Pentru că femeia nu e o vietate ce trăieşte într-un cadru bine stabilit şi în funcţie de acesta este analizată, i se fac portrete, prezentări. Ea e puternic influenţată de mediul social şi, mai ales, de educaţie. Autorul anticipează această problemă în cuvântul de început: „Un filosof ar putea să-mi facă obiecţia că, printr-un asemenea dialog, eu pot să aflu cum e să fii Lia Faur, nu cum este să fii femeie(...)Acum, la încheierea dialogului, îmi dau seama că n-am captat, în flaconul de argint al acestei cărţi, întregul mister al feminităţii”. Chiar dacă m-am regăsit în unele ipostaze, copilăria Liei Faur e un fel de copilăria mea sintetizată de altcineva, senzaţia mi-a rămas cam aceeaşi până la final: cartea vorbeşte despre cum e femeia Lia Faur, sau, pe alocuri, cum ar vrea să fie Lia Faur. Am avut impresia că a „cosmetizat” unele răspunsuri, că a intuit aşteptările şi, în funcţie de acest aspect, a formulat răspunsuri studiate. Interlocutoarea lui Alex. Ştefănescu e o femeie inteligentă, cu mult talent scriitoricesc (oricât a încercat criticul să o strunească, răspunsurile ei sunt tot literatură), o femeie care a avut o copilărie fericită, dar şi, ulterior, un parcurs al vieţii fast, fără dezechilibre majore, cel puţin aşa ne lasă ea să o vedem. Din această postură, avantajoasă, poate face caz de independenţa ei, de farmec, de puterea şi ştiinţa de a seduce, pentru că mediul în care trăieşte se situează la un anumit nivel de confort. Angoasele, minore, nu sunt nici pe departe asemănătoare cu dramele prin care există posibilitatea să treacă o femeie cu mai puţin noroc, cu mai puţină educaţie, sau pur şi simplu lipsită de posibilităţi materiale şi nu numai. Am înţeles, desigur, că misiunea Liei Faur nu a fost una uşoară, că a trebuit să schiţeze un portret al femeii în general, să se imagineze în anumite situaţii, experienţa ei nu acoperea, firesc, absolut tot, dar întrebările îi erau adresate personal, de genul: cum vede ea, cum simte ea, ce crede ea, întrebări ce au avut se pare şi un efect terapeutic, după cum spune: „...am descoperit o femeie pe care nu o cunoşteam înainte, nu mai originală, nu mai inteligentă, ci mai conştientă de feminitatea sa”.Or, tocmai această descoperire îmi dă mie senzaţia că, uneori, realitatea a fost înfrumuseţată, cum şi autorul o bănuieşte: „Mi-e teamă, totuşi, că înfrumuseţezi realitatea(...)Îmi dai răspunsuri asemănătoare cu nişte poeme. Îmi torni farmec în cafea ca să nu observ că te eschivezi de la formularea unui răspuns(...)Te rog să renunţi la trucul cu poezia şi să-mi răspunzi în proză!(...)Răspunsul tău mi-a plăcut (ca literatură), dar nu m-a convins”. De o abilitate remarcabilă, partenera de dialog a lui Alex. Ştefănescu s-a descurcat de fiecare dată când au fost lansate astfel de suspiciuni, ba chiar s-a victimizat puţin, arătând (sau confecţionându-şi) pentru a convinge, o imagine de femeie vulnerabilă, situaţie repede remarcată de autor: „Ai trecut de la persoana a treia la persoana întâi, ca şi cum ai fi vrut să spui: am tot vorbit despre ce înseamnă să fii femeie, iată acum o femeie reală, răvăşită de întâmplările vieţii”, asta după ce a protestat bătăios: „Probabil că pledând, cum zici, pentru „cauza femeii”, am gafat de două ori, susţinându-le pe faţă şi recunoscându-le dependenţa de bărbaţi. Femeilor, care ne citiţi, rămâneţi alături, jocul meu va fi unul subtil, de acum, şi pervers, vă voi apăra cauza, dar va părea că sunt detaşată şi fără implicare!” Iată acel apel la susţinere, acea invocare a grupului care ar trebui să-i fie alături, doar vorbeşte în numele tuturor! Numai că femeile sunt rareori aşa. Sincer o invidiez, în sensul admirativ al cuvântului, că are în jurul ei femei de încredere, cărora le poate cere o părere, pe care apoi să se bizuie fără rezerve, pentru că, în general, reprezentantele sexului frumos se situează la celălalt pol. Ea nu a vorbit deloc despre competiţiile în care intră femeile unele cu altele. Ba, mai mult, aşază femeia pe un piedestal, idealizând-o din toate punctele de vedere. Creionează o învingătoare, cu principii morale bine stabilite, arareori dispusă la compromisuri, fie şi pentru un bărbat iubit. E o imagine cu care am dori toate să fim asociate şi pentru asta merită să-i mulţumim. Ea se revoltă citind fragmentul din Bărbat adormit în fotoliu, inserat de autor în carte, aproape de final, pe mine, spun sincer, m-a amuzat. Pentru că G.G., tipul „macho”, se adresează unui anumit gen de femeie, care, fie ne place, fie nu, există şi aşa preferă să fie abordată. E o falie în care personajul acesta are succesul asigurat. Nu pot fi însă de acord cu afirmaţii precum: „Cred că prostia feminină, despre care se pomeneşte, se află în acest mod de a îndura soarta, din motive social-morale, religioase, afective sau...pur şi simplu”, ba chiar o bănuiesc aici pe Lia Faur de un dram de cinism, venit nu din răutate ci din imposibilitatea de a înţelege o situaţie în care viaţa a fost amabilă să nu o includă. Pe de altă parte, în altele, mă regăsesc cu drag: „Seducţia în sine nu e un scop, cum nici poezia în sine nu este. Ele se nasc din preaplinul uneia sau alteia.(...)...mărturisirea e şi ea o formă de seducţie învăluită în aerul intimităţii.(...)Rafinamentul maxim nu se întâlneşte niciodată la vârstă prea tânără, ci abia după ce am depăşit etapa plânsului, a cunoaşterii interioare, şi lăsăm în urmă transparenţa pielii albicioase peste venele vineţii”!

    Nu ştiu dacă răspunsurile din această carte i-au oferit autorului o imagine satisfăcătoare despre feminitate, pe măsura întrebărilor sale şi a dilemei existenţiale de la care a pornit ideea dialogului: „Încă din copilărie mi-am dorit să înţeleg cum sunt alcătuite fetele, prin ce diferă de băieţi. Nu era o curiozitate erotică, ci tehnică. De-a lungul întregii vieţi m-am întrebat: cum e să fii femeie?, dar mie, cel puţin, mi-a întărit convingerea că suntem diferite precum picăturile de apă, că niciodată un bărbat nu va putea afla de la una dintre noi răspunsul la această întrebare. Zilele trecute, Alex. Ştefănescu scria pe pagina sa de facebook: „Dacă o femeie s-ar îndrăgosti de mine, s-ar gândi să-mi scrie şi ar vrea să-i răspund cu toată gravitatea şi cu toată angajarea sufletească la mesaje, ar trebui să convoace câteva mii de femei şi să semneze mesajele împreună cu ele, ca să simt că am cui răspunde.” Maestre, îndrăznesc să parafrazez afirmaţia dvs., sugerându-vă, dacă într-adevăr doriţi să aflaţi un răspuns competent şi cuprinzător la întrebarea “cum e să fii femeie?”, să provocaţi la dialog barem câteva sute de reprezentante. Despre reuşita demersului, în sensul ajungerii la un consens, nici că îndrăznesc a mă pronunţa.


  Text publicat în Revista de cultură Tribuna, nr. 270/01.12.2013, Cluj Napoca